vineri, 21 aprilie 2017

Întru slova mărturisirii

E cald și mărturisesc că rănile sunt mai dulci 
când ultima ninsoare
se așterne ca o mână albă peste pământul uitat.

Pașii tăi ocolesc apele întunecate
și risipirea văzduhului. 
E timpul despărțirii.

Temeri dezvelindu-și carnea fragedă. 
Ne desprindem de miezul luminii, de vacarmul unui oraș care ni s-a lipit de suflet. 
Între certitudini și îndoieli, picură întunericul. 
Dar Tu mi-ai îmbrățișat gândurile, 
din glasul unui mormânt învelit în lacrimi. 
Mi-ai atins liniștea,dincolo de valurile înstrăinării.

Ochii mei s-au deschis ca pentru prima oară
spălați în zăpada cea rece.

Chipul Tău
oglindit în adâncuri, vărsând viață peste tot ce a obosit.


Fiori adânci în care alergăm ca niște căpriori hăituți de fiare flămânde tot așa
gândurile noastre ne topesc în pădurile
arse. Ceva îndepărtat să ne aducă aminte
că tot ceea ce iubim
ne vindecă de moarte
ca o tandrețe sfântă.




sâmbătă, 1 aprilie 2017

Templul

Rătăcesc cu gândul obosit.
Am atins moartea
și nimic nu mi-a tremurat înlăuntrul inimii. Nici măcar o suflare.
Un înger locuiește în lumină.
Mi-a văzut sufletul, șters ca o ceară ce i-a picurat pe mânecă
toată viața.

Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc
peste sufletul meu
ca o mână caldă
dezvelind stele.


duminică, 5 februarie 2017

jumătatea mea dezăpezită

ne lăsăm dragostea să ne soarbă în aglomerație,
ne desprindem de umbre,
în metrouri,
pe străzi.
Suntem tandri și sfidători pe unde rătăcim,
pe unde lăsăm
un colț de lumină și câteva bucățele de pâine
nimeni nu va veni în urma noastră să ne ungă rănile.  

O parte din trupul meu este
crestat în marginea oglinzii. Ochii tăi mă văd
până unde coboară întunericul,
până unde zăpada atinge  
acea goliciune adâncă de care se prind cuvintele
și vidul acestei vieți.

dar eu pornesc pe acest drum lung
îți întind mâna în singurătate
îți întind frigul și ploaia,
ca într-o promisiune sfântă. 





vineri, 27 ianuarie 2017

fotografie

Erai tânăr și visător. Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.
Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde, ca o picătură de soare îmblânzind
străzile pustii din oraș. Nimic rău în ochii tăi calzi,
nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol, cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă întărită prin legături metalice într-un moment care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții. Îmi amintesc că te rugai
singur pe drumul tău
ocolind cele mai comune cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur
nici îndoliat. Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul
unde răurile se opresc. Unde păsările se adună-n
liniște.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.
Pui capul pe o pernă care cade într-un vis
îmbrățișând lumină
și întuneric

iar eu
te visez cum uzi florile și zâmbești.
Nu spui nimic, ești desculț în zăpadă
îndurând frumusețea care

pălește-n gândul meu. 




duminică, 22 ianuarie 2017

anotimpuri lucide

când pun capul pe pernă
îmi desfac visele,
tu adormi pe-o parte
privind îngerul din fereastră.

m-ai spus că poezia nu ține de suflet
că noi nu avem nici har, nici lumină, nici întuneric destul ca să
pășim în ele ca-ntr-un templu vast,
cu aripi proaspăt ieșite din noroi.

umblăm tăcuți,
mâinile noastre făcute din rouă
și ceva ascuțit

să ne aducă aminte că nu suntem decât resturi
dintr-o visare


pieces heart

în această iarnă
voi lăsa frigul înlăuntru
șoaptele tale se vor face calde, aburind geamurile. Dacă te țin în brațe simt că încap în mine și dincolo de ziduri. Simt că pot merge pe vârfuri, când se lasă întunericul
n-am nicio teamă

toate aceste trăiri se nasc
din carne și din ceva ce nu putem intui doar din vârful buzelor.

Viața îmi este slăbiciune și vină și moarte.
O fantasmă a propriei mele iubiri. Adâncimea în care mă întorc
să adun pietre și să scufund orice vis tulburat
de neliniște.

Îmi umezesc sufletul în palmele tale.