duminică, 5 februarie 2017

jumătatea mea dezăpezită

ne lăsăm dragostea să ne soarbă în aglomerație,
ne desprindem de umbre,
în metrouri,
pe străzi.
Suntem tandri și sfidători pe unde rătăcim,
pe unde lăsăm
un colț de lumină și câteva bucățele de pâine
nimeni nu va veni în urma noastră să ne ungă rănile.  

O parte din trupul meu este
crestat în marginea oglinzii. Ochii tăi mă văd
până unde coboară întunericul,
până unde zăpada atinge  
acea goliciune adâncă de care se prind cuvintele
și vidul acestei vieți.

dar eu pornesc pe acest drum lung
îți întind mâna în singurătate
îți întind frigul și ploaia,
ca într-o promisiune sfântă. 





vineri, 27 ianuarie 2017

fotografie

Erai tânăr și visător. Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.
Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde, ca o picătură de soare îmblânzind
străzile pustii din oraș. Nimic rău în ochii tăi calzi,
nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol, cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă întărită prin legături metalice într-un moment care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții. Îmi amintesc că te rugai
singur pe drumul tău
ocolind cele mai comune cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur
nici îndoliat. Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul
unde răurile se opresc. Unde păsările se adună-n
liniște.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.
Pui capul pe o pernă care cade într-un vis
îmbrățișând lumină
și întuneric

iar eu
te visez cum uzi florile și zâmbești.
Nu spui nimic, ești desculț în zăpadă
îndurând frumusețea care

pălește-n gândul meu. 




duminică, 22 ianuarie 2017

anotimpuri lucide

când pun capul pe pernă
îmi desfac visele,
tu adormi pe-o parte
privind îngerul din fereastră.

m-ai spus că poezia nu ține de suflet
că noi nu avem nici har, nici lumină, nici întuneric destul ca să
pășim în ele ca-ntr-un templu vast,
cu aripi proaspăt ieșite din noroi.

umblăm tăcuți,
mâinile noastre făcute din rouă
și ceva ascuțit

să ne aducă aminte că nu suntem decât resturi
dintr-o visare


pieces heart

în această iarnă
voi lăsa frigul înlăuntru
șoaptele tale se vor face calde, aburind geamurile. Dacă te țin în brațe simt că încap în mine și dincolo de ziduri. Simt că pot merge pe vârfuri, când se lasă întunericul
n-am nicio teamă

toate aceste trăiri se nasc
din carne și din ceva ce nu putem intui doar din vârful buzelor.

Viața îmi este slăbiciune și vină și moarte.
O fantasmă a propriei mele iubiri. Adâncimea în care mă întorc
să adun pietre și să scufund orice vis tulburat
de neliniște.

Îmi umezesc sufletul în palmele tale.






duminică, 11 decembrie 2016

vineri

azi
mi-a rămas gândul că inima ta  este în loc cald
unde norii se adună-n liniște

pot umple lumea cu zăpadă și alte lucruri care scad în timp
când mor se duc în alte locuri unde anotimpurile se sting
pe întuneric

nimeni nu poate trasa granița dintre iubire și singurătate
într-un fel fiecare drum în care pășim este
căptușit
pe dinlăuntru ca o fiară sublimă
cu aripi și solzi, cu viață și moarte

așa suntem de vii
întru bunătatea frământărilor   





vineri, 4 noiembrie 2016

ultimele zdrobiri (I)

 Ultima oară când mi-am închis ochii
devenea prima oară când te întorceai în brațele mele.
Timpul meu curgea prea frumos
printre sângerări.
Un loc tandru se risipea ca o ceață

Dragostea mea,
mâinile mele vor trece peste corăbii
și peste valurile care mocnesc sub imensitatea dorințelor  
dar tu vei pune capul peste pernă
și îndată vei adormi
și-n visele tale dulci vei începe să tremuri când vei privi ceasul
ticâind în întuneric. Fiecare zi va fi despre ascultare și rugăciune.
Fisuri încercând să nu tulbure liniștea apelor. Colțuri uriașe în care ne amintim
cum arătam atunci când
ni se vedea sufletul gol. Alei frământate înlăuntrul gândurilor.
Depărtări peste care se lasă noaptea.

Când dormi îți sărut inima
dar tu n-ai cum să știi
că eu am rămas
doar un cuțit distrus în întregime
căruia viața însăși refuză să-i vorbească
despre tăiere.