joi, 26 decembrie 2013

Dans în trupul ielelor

Femeie cu ochii traşi peste noapte,
te faci că slujeşti la braţul meu vise sub forma amputării.
Ruşinezi copacul pe care ţi-ai răzămat fruntea şi sânii îndrăgostiţi
în timp ce iubeşti.

Cu tine mor de viu şi trăiesc de mort.

Mă duci din întuneric în întuneric să adun căldura
din oase,
le predau ascultare şi să mă rog.
Eşti un timp al pământului care se roteşte în oameni
şi plânge neputinţă.
Ai pus viaţă peste vrajă şi acum toate păpuşile îmi vorbesc
despre singurătate.

Femeie,
sunt muncit şi tras în carnea ta ca un inel care doare pe orice deget. 


picture by Miruna Cojanu

Mamă, frumuseţea ta a obosit

Covoarele îţi poartă trecutul, cu aţa
albă a tinereţii, în care cauţi să împleteşti flori pentru
părul meu abia pieptănat.
Mă priveşti cum strâng aripi ca într-o colivie
şi mă resemnez pământului.
Mamă, mi-ai dat ochi negrii în care cade zăpadă
şi frigul se joacă în toate zilele.
Tu ştii că după o fereastră închisă, oamenii sunt îmbrăcaţi în culori anemice
şi rostesc cuvinte tăiate printre dinţi.
Mamă, frumuseţa ta a obosit.
Îmi spui că pot să fac ce vreau cu viaţa mea, că pot să-i
dau lecţii de dragoste şi
încăperii mele preferate un ceas
în care fiecare durere să arate o oră.

Mamă, sunt
singura femeie care se tot naşte din trupul tău şi nu plânge.

marți, 17 decembrie 2013

Poem târziu

Anul ăsta se sfârşeşte  într-o plimbare lungă cu tine,
când oasele mi se fac mai mici
şi atârn de gustul cărnii
ca de plecarea unui soare cu iarnă

Tu vii să mă dai la o parte ca un deşert
topind suflarea muştelor,
faci o cărare cu limba în sângele meu
şi creşti iarbă pe ascuns, s-o văd numai când trupul îmi încape în verdele ei tras
de mâinile pruncilor care găsesc
ucidere-n plăcere

Am visat la tine în cameră
părţi din aripi zbătute  
oameni colindând în cimitire
cimitire colindând în zăpadă

Azi
singurătatea mi-e trup gelos pe toate trupurile,
îţi acopăr gândurile cu celofan gros,
te aud cum taci şi mă înfrigurez.


vineri, 13 decembrie 2013

Despre înfrângerea definitivă a întunericului

În casa mea e linişte,
pereţii stau să asculte cam câtă tăcere
încape în timpul de împăturire a şerveţelelor.

În casa mea se moare pe bucăţi, îngropi câte puţin şi nu chemi pe nimeni
să plângă.

În casa mea florile se ofilesc cu pământ cu tot.

În casa mea îngerii stau de şase ca după o crimă fără martori.

În casa mea păienjenii îşi fac biserici la fiecare pradă, de aceea nu mă încumet
să-i strivesc.

În casa mea o domnişoară s-a închis între ferestre şi toţi vecinii
se înghesuie să-i ceară mâna.

În casa mea singurătatea nu plăteşte chirie.


Craving heart

Dacă roşul ar avea o inimă, s-ar putea numi locul de veci al parfumului abătut
din smulgerea unei flori.
E multă nepricepre în lumea asta,
cuvintele vin să lipsească, mai ales între oameni.
Dacă s-ar face tăcere, am şti din ce capăt se ia dragostea
ca un leu care caută să se lase de carne,
împotriva firii.

Îmi pot imagina timpul cu tine ca un poem cu clopote.

joi, 12 decembrie 2013

Gathering material

A fi dezbinat
este un fel de
a ţine cel mai rece anotimp sub piele, când te trezeşti într-o dimineaţă
în care ai rămas fără ţigări şi fumezi din memorie
ultimul pachet.

Camera mea se opreşte la capătul unui coridor lung,
potrivit măsurătorilor timpul de vizită parcă este mai scurt decât ieri.
Orice vis vine la mine întrupat în boală.
Mă plimb în încăpere
cuvintele îmi cad ca bucăţile din trupul unui bolnav de lepră.
Am scris pe pământ de câte ori m-am iubit cu bărbatul cu
gust de sabie.

De parcă orice poftă s-ar târî înaintea zăpezii să tulbure ochii şi
privirea laptelui.

Însemnări cu trupul meu

Port o bucată de adânc în care se prăbuşesc bărbaţi
în mine nu se nimereşte nimic.
Toată dragostea şi-a tras căciulă de lână,
adorm într-un pat cu trupuri trase larg peste pături, cu becuri stinse
în fiecare închipuire a întunericului.
E atât de frig că sângele se ghemuieşte în camera lui.
Ferestrele vânează anotimpuri, oameni, suflete revenite
într-un suspin,
la primul sărut plămânii reci încep să-şi facă cuib într-un păianjen
cu-n fir de culoarea amorţelii.
Degetele mele tac. Te sorb la sfârşit
cu o-nghiţitură mică
te duc pe canalul ameţelii, visăm singuri în aceeaşi minte
de câte ori ne-am iubit cu perdelele trase,
şi ne vedeau oamenii singuri.

Adun aşezămintele calde,
mâinile calde,
cadavrele calde.
Totul mai cald decât propria-mi carne în care mă plimb cu dragostea pe furiş
să nu-i dea nimeni de urmă.

Şi merg şi merg pe drumul topirii, pe drumul sângelui, pe drumul soarelui cu 1000 de ochi.

Trupuri vacante

Dă-mi un nume să chem omul după sufletul său,
dă-mi calea muntelui singur în care să adun tot ce-a fost trist odată,
şi acolo să ascult trupurile
cum cad în timpul mântuirii.

În cer şi pe pământ
nu mai am niciun prieten, 
doar vizite în care sunt îngânată 
şi locuri în care am uitat odihna din vreo pricină. 

Te temi că vin cu un balaur pe umeri, 
că dincolo de lună sunt femeia
cu săbii adânc porţionate pe timp de război. 

Nu ştiu a iubi, căci limba mi-e foc
în care adun resturi arse numai când trupul meu râde. 

În rest sunt goală.