Dans în trupul ielelor

Femeie cu ochii traşi peste noapte,

te faci că slujeşti la braţul meu vise sub forma amputării.

Ruşinezi copacul pe care ţi-ai răzămat fruntea şi sânii îndrăgostiţi

în timp ce iubeşti.

Cu tine mor de viu şi trăiesc de mort.

Mă duci din întuneric în întuneric să adun căldura

din oase,

le predau ascultare şi să mă rog.

Eşti un timp al pământului care se roteşte în oameni

şi plânge neputinţă.

Ai pus viaţă peste vrajă şi acum toate păpuşile îmi vorbesc

despre singurătate.

Femeie,

sunt muncit şi tras în carnea ta ca un inel care doare pe orice deget. 

picture by Miruna Cojanu

Mamă, frumuseţea ta a obosit

Covoarele îţi poartă trecutul, cu aţa

albă a tinereţii, în care cauţi să împleteşti flori pentru

părul meu abia pieptănat.

Mă priveşti cum strâng aripi ca într-o colivie

şi mă resemnez pământului.

Mamă, mi-ai dat ochi negrii în care cade zăpadă

şi frigul se joacă în toate zilele.

Tu ştii că după o fereastră închisă, oamenii sunt îmbrăcaţi în culori anemice

şi rostesc cuvinte tăiate printre dinţi.

Mamă, frumuseţa ta a obosit.

Îmi spui că pot să fac ce vreau cu viaţa mea, că pot să-i

dau lecţii de dragoste şi

încăperii mele preferate un ceas

în care fiecare durere să arate o oră.

Mamă, sunt

singura femeie care se tot naşte din trupul tău şi nu plânge.

Poem târziu

Anul ăsta se sfârşeşte  într-o plimbare lungă cu tine,

când oasele mi se fac mai mici

şi atârn de gustul cărnii

ca de plecarea unui soare cu iarnă

Tu vii să mă dai la o parte ca un deşert

topind suflarea muştelor,

faci o cărare cu limba în sângele meu

şi creşti iarbă pe ascuns, s-o văd numai când trupul îmi încape în verdele ei tras

de mâinile pruncilor care găsesc

ucidere-n plăcere

Am visat la tine în cameră

părţi din aripi zbătute  

oameni colindând în cimitire

cimitire colindând în zăpadă

Azi

singurătatea mi-e trup gelos pe toate trupurile,

îţi acopăr gândurile cu celofan gros,

te aud cum taci şi mă înfrigurez.

Despre înfrângerea definitivă a întunericului

În casa mea e linişte,

pereţii stau să asculte cam câtă tăcere

încape în timpul de împăturire a şerveţelelor.

În casa mea se moare pe bucăţi, îngropi câte puţin şi nu chemi pe nimeni

să plângă.

În casa mea florile se ofilesc cu pământ cu tot.

În casa mea îngerii stau de şase ca după o crimă fără martori.

În casa mea păienjenii îşi fac biserici la fiecare pradă, de aceea nu mă încumet

să-i strivesc.

În casa mea o domnişoară s-a închis între ferestre şi toţi vecinii

se înghesuie să-i ceară mâna.

În casa mea singurătatea nu plăteşte chirie.

Craving heart

Dacă roşul ar avea o inimă, s-ar putea numi locul de veci al parfumului abătut

din smulgerea unei flori.

E multă nepricepre în lumea asta,

cuvintele vin să lipsească, mai ales între oameni.

Dacă s-ar face tăcere, am şti din ce capăt se ia dragostea

ca un leu care caută să se lase de carne,

împotriva firii.

Îmi pot imagina timpul cu tine ca un poem cu clopote.

Gathering material

A fi dezbinat

este un fel de

a ţine cel mai rece anotimp sub piele, când te trezeşti într-o dimineaţă

în care ai rămas fără ţigări şi fumezi din memorie

ultimul pachet.

Camera mea se opreşte la capătul unui coridor lung,

potrivit măsurătorilor timpul de vizită parcă este mai scurt decât ieri.

Orice vis vine la mine întrupat în boală.

Mă plimb în încăpere

cuvintele îmi cad ca bucăţile din trupul unui bolnav de lepră.

Am scris pe pământ de câte ori m-am iubit cu bărbatul cu

gust de sabie.

De parcă orice poftă s-ar târî înaintea zăpezii să tulbure ochii şi

privirea laptelui.

Însemnări cu trupul meu

Port o bucată de adânc în care se prăbuşesc bărbaţi

în mine nu se nimereşte nimic.

Toată dragostea şi-a tras căciulă de lână,

adorm într-un pat cu trupuri trase larg peste pături, cu becuri stinse

în fiecare închipuire a întunericului.

E atât de frig că sângele se ghemuieşte în camera lui.

Ferestrele vânează anotimpuri, oameni, suflete revenite

într-un suspin,

la primul sărut plămânii reci încep să-şi facă cuib într-un păianjen

cu-n fir de culoarea amorţelii.

Degetele mele tac. Te sorb la sfârşit

cu o-nghiţitură mică

te duc pe canalul ameţelii, visăm singuri în aceeaşi minte

de câte ori ne-am iubit cu perdelele trase,

şi ne vedeau oamenii singuri.

Adun aşezămintele calde,

mâinile calde,

cadavrele calde.

Totul mai cald decât propria-mi carne în care mă plimb cu dragostea pe furiş

să nu-i dea nimeni de urmă.

Şi merg şi merg pe drumul topirii, pe drumul sângelui, pe drumul soarelui cu 1000 de ochi.

Trupuri vacante

Dă-mi un nume să chem omul după sufletul său,
dă-mi calea muntelui singur în care să adun tot ce-a fost trist odată,
şi acolo să ascult trupurile
cum cad în timpul mântuirii.

În cer şi pe pământ
nu mai am niciun prieten, 
doar vizite în care sunt îngânată 
şi locuri în care am uitat odihna din vreo pricină. 

Te temi că vin cu un balaur pe umeri, 
că dincolo de lună sunt femeia
cu săbii adânc porţionate pe timp de război. 

Nu ştiu a iubi, căci limba mi-e foc
în care adun resturi arse numai când trupul meu râde. 

În rest sunt goală.