miercuri, 17 decembrie 2014

Succes, Eșec și Mitul lui SISIF

“Se întâmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, pa­tru ore de muncă, masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vi­neri, sâmbătă în acelaşi ritm — iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar într-o zi ne po­menim întrebându-ne „pentru ce?”

Intro: Acest text este un soi de work in progress, de aceea n-am reușit decât să-l încep; în fiecare zi aș putea adăuga câte ceva: o idee, o impresie, o frustrare, un gând care să merite sau.... nu.
Nu mi-am propus să ofer definiții sau cercetări în ceea ce privește succesul și/sau eșecul. Rândurile care urmeză nu reprezintă decât viziunea mea personală, deci nu aștept ca cititorul să fie de acord cu ceea ce cred (și am încercat să coagulez sub gluga acestor cuvinte).

Într-o lume în care toți dorim să reușim, eșecul este necesar și în consecință funcțional. Cum ar arăta o lume în care toți am fi fericiți? Utopică și dureros de îngustă, ca să nu spun că durata ei ar depăși probabil cu o fracțiune de milisecundă bătaia de aripă a unei păsări colibrii; în primul rând pentru că toți oamenii se află într-o relație de interdependență unii față de alții, adică fericirea/nefericirea ta, este în legătură cu fericirea/nefericirea mea.

Oamenii care au trăit acum 1000 de ani sunt în legătură cu oamenii zilelor noastre și cu oamenii de după zilele noastre, din punct de vedere istoric, geografic și social (omul de afaceri X, cu cerșătorul de la colțul străzii): toți avem în comun cel puțin un singur aspect: suntem pionii aceluași joc, care se numește viață și în consecință ne influențăm reciproc, în calitate de date ale aceleiași probleme. De ce ne-ar interesa bunăstarea celor din jur? Probabil mulți ar afirma că din spiritul generozității și al altruismului, pe când în începuturile ei, grija pentru cei mai „nenorociți de soartă” pornea de la un interes pur și simplu egoist- dacă lor le este foarte rău, nici nouă nu ne va fi foarte bine.

Indiferent de ceea ce am găsit, niciun sistem politic nu a reușit să ne facă pe toți fericiți, sau măcar mulțumiți de nivelul nostru de trai, acest lucru ar fi ideal, cu toate că asta ar însemna normalitate și din păcate majoritatea sunt nefericiți și în consecință nemulțumiți de felul în care trăiesc; de faptul că idealurile lor sunt undeva așezate într-o vitrină de sticlă, iar ei trecători care privesc. Cred că individul este suma a ceea ce societatea vrea de la el (concretizată prin ceea ce alţi indivizi/sisteme sociale vor de la el: familie, şcoală, comunitate, loc de muncă etc.)  şi ceea ce el însuşi doreşte de la sine, aici aflându-se într-o postură eternă de compromis: chiar dacă vrea şi are toate aptitudinile necesare să se facă pictor, n-are decât, e liber;  dar cu posibilitatea de a rămâne falit de „amorul artei” şi cum azi nu mai e romantic să nu ai bani... mulţi dintre cei care ar putea să creeze ceva valoros sunt nevoiţi să aleagă între a supravieţui şi a trăi (bine).

 Munca e bună, dar când nu mai ai timp de sufletul tău şi al altora, ce faci? Unde găseşti acel echilibru, între tine şi ceilalţi? Faţă de cerinţele societăţii, avem două alternative: le acceptăm (ne conformăm, acceptând mijlocele legitime prescrise de societate pentru a le atinge cum ar fi: absolvirea unei forme de învăţământ şi încadrarea într-un loc de muncă) sau le ignorăm (prin modalităţi precum: inovare, evaziune, retragere sau rebeliune)
Dar cum măsurăm succesul? Societatea noastră (cea de toate zilele) tinde să pună mai degrabă preţ pe cât (produce individul) şi mai puţin pe cum ajunge la rezultatul dorit. Lumea te „judecă” după aparenţe. Un elev bun, este cel care are un carnet cu note bune şi foarte bune. Este clasat după performaţa pe care o are. Creativitatea o fi importantă, dar să nu treacă de convenţional, să nu şocheze.  Rezultatul contează, nu (prea) şi mijloacele.          

Zilele astea, după ce am citit o postare în legătură cu principiul meritocrației și dacă într-adevăr acest concept există nu doar în tratatele de sociologie, m-am gândit că merită să abordez acest subiect. În calitate de tânăr care se străduiește să-și depășească condiția, să fie mai mult decât a fost programat, pot s-o spun (cu toată teoria și experiența până la care am ajuns în momentul de față) că este dificil și aproape imposbil să te realizezi într-o țară în care un indvid este apreciat din punct de vedere cantitativ și nu calitativ, în funcție de resursele materiale și fianciare și nu de preocupările intelectuale/culturale.

Vrei să ai un loc de muncă demn de pregătirea ta, aplici CV-uri, mergi la concurs și descoperi cu stupoare că nu contează câte articole științifice ai publicat, sau că ai o diplomă de performanță științifică în domeniu, pur și simplu ești prea “în afara” standardelor stabilite de majoritatea angajatorilor. Dezamăgirea crește când vezi că apar în față persoane care pe lângă faptul că nu au o pregătire în domeniu sunt angajate pe baza unor recomandări sau “calități” căutate de angajator (cum ar fi orientarea politică, religioasă etc.) care n-au niciun punct în comun cu profesionalismul. Și culmea, ți se mai spune și în față: “știi, noi nu avem voie să scriem în anunț, dar adevărul e că avem nevoie de o persoană de confesiunea cutare”. Consider că demnitatea, cu toate nu are număr de cont este mult mai importantă decât suma tuturor lucurilor peste care se așează praful. 

            Atunci stai și te întrebi, mai merită să rămâi în această țară? Evident că odată cu nivelul pregătirii și pretențiile cresc (un loc de muncă stabil și cât de cât bine plătit) dar în România, din păcate, un tânăr este învățat să nu aibă pretenții, ci dimpotrivă să se mulțumească cu puțin.  
Tinerii sunt oare încurajați să își aducă aportul în folosul acestei țări? Răspunsul meu este: nu. Cei care rămân sunt fie prea optimiști, fie prea realiști să constate că de fapt lumea aceasta întreagă nu este decât un circuit care se alimentează din noi și cu noi: și că de fapt oriunde ai merge, ești forțat să te “consumi” pentru ca ceva să funcționeze cât de cât sau deloc.

Plec acum sau plec mai târziu? Aceasta e întrebarea. Până una alta, am să mă delectez cu un nou capitol din „Ființă și Timp” de Martin Heidegger.



luni, 3 noiembrie 2014

enchanted dolls

Pentru că anii trec și
păpușile cu ață se desfac de oameni ca de ceea ce le rămâne
praf printre cusături.

Nostalgia firelor de oase neîntrerupte
care îmbrățișează corpuri prin care se văd alte corpuri și viețile lor
ca într-o sticlă de care nu poți să te lipești
sau să-ți aduci respirația mai aproape.

Cine iubește își ia scriul în brațe și
cugetă liniștea dintre scânduri.
Acea teribilă și mult prea multă liniște în care
visezi cum viața
trece prin fiecare înghițitură
și te prea umpli de ea.

Azi,
nopțile sunt mai adânci și păpușile își plâng stăpânii.

 photo source: Marina Bychkova

duminică, 28 septembrie 2014

Trembling beauty

Sunt la pământ,
frunzele cad umede,
e răcoare
în pielea mea.
Femeia fantomă își împachetază sandwich-ul într-un ziar,
se ia scrisul pe pâine.
Sunt tânără
și oasele mele delicate
se leagănă ca niște pomi peste care vin ierni grele.
Nu găsesc viață în care să opresc
și să spun
îmi ajunge cât am iubit.

Mă uit în oglindă
mama s-a deghizat în mine,
am riduri frumoase
și unghile fac gropi în săpun.
Mă iubesc în fiecare dimineață când ceasul sună de ora șase.
E un frig care macină în același loc
o carne obosită.
Am cearcăne acoperite cu fond de ten
 ce se imprimă pe un schelet viu și descompus până la ultima umezire.
Zâmbesc ca tine, mamă.


Ploaia asta acoperă orice-i cald.
 

miercuri, 10 septembrie 2014

și mâinile tale reci

Căsuțele împăiate în care ai locuit se strâng în jurul meu. Tastez cu limba
cuvinte în care împletesc copaci cu coajă subțire. Iubirea erupe ca o pupă cu inimă caldă.
Ești mai singură când păsările bat tăcute din aripi într-un film mut iar tu ai haine negre și plângi. Un deget de-al meu tremură penetrând pântecul femeilor tăvălite-n praf.
Așa te simt ca un parfum care urcă scările până la șase.
Tu nu știi nimic decât să citești despre lacrimi înnodate într-un borcan cu formol. 

În cine altcineva să-mi înmoi sângele?
În cine altcineva să-l fac sclipitor și închegat încât
să astupe orice dorință de viață?
Mi-e frig,
după o noapte cu tine, trupul îmi e un container în care se adună resturi de străzi ce le-au rămas să îndure resturi de oameni. Cât timp te veghez cu-n ochi închis tu stai cuminte în colțul tău și memorezi atomii din întuneric. Te faci și mai frumoasă când simți lumea.

Vocea ta 
are lumina aprinsă și nu trebuie decât să-mi închid ochii.   



miercuri, 27 august 2014

Ziua în care nu ne întoarcem nicăieri

Aș putea să plâng de mila mâinilor înghețate care încearcă
să adune pământul și arșița adunată în toate anotimpurile de vară. Ar fi
de ajuns să calc iarba udă și tălpile să mi se întunece de întunericul
copleșitor. Orice motiv de negreală se naște numai în mintea mea
trecută ca un fluture prin toate fazele
morții. Am o singură amintire cu mine
când îngenuncheam tăcerea
și o puneam pe buzele mamei. Îi stătea bine așa, cu ochii sudați parcă în orice plecare.

Această viața îmi poartă vina într-un pântec de care mi-e frică
că într-o zi va ieși ceva și va trebui să-i dau un nume frumos
numai să nu mă tem.


marți, 19 august 2014

Gândește-mă

Au trecut ani mulți de când am uitat
locul unde obișnuiam să stau. Aveam gânduri despre viață și totul se împreuna în mine ca într-o femeie tânără cu dragostea învelită în bomboane din acelea ce-ți fac capul să explodeze.
Visele mele cântăreau cât o supernovă și
nu spunem nimic,
mă înghițeam în toate zilele. Tu când erai când nu. Mă ascundeam în dulapul tău preferat și așteptam. Cel mai greu era să te văd și să nu fac nimic.
Să plâng cu ochii tăi și să doară.

După aceea am crescut și am plecat la facultate. Dulapul tău a rămas în întuneric
și n-a mai intrat nimeni. Ai venit cu câte o femeie
care nu știa nimic despre inima ta și ai iubit-o. Te consolai cu gândul că orice
femeie este o singurătate care îți rostește numele cu buzele morții până când te îndrăgostești. Aveai cărțile rupte acolo unde îți plăcea cel mai mult să citești. Erai și tu uzat pe alocuri, dar nu-ți păsa. Spuneai că tot ce-i bun nu lucește și nici nu rămâne impecabil.
Ai învățat rănile să se împreuneze cu trupul tău și îți mai rămânea loc
să zâmbești. Apoi ai plecat într-o lume în care femeile nu mai spun nimic.

Gândurile curg
așa cum tamponezi o inimă cu degete de cloroform.


sâmbătă, 9 august 2014

Viața e frumoasă

Mă privești, cerul se lipește de apă ca o bucată de hârtie.  
Oamenii trec, unii iau cu ei valurile, alții
doar culoarea mâinilor reci. Până la mine să te ascunzi
și cauți femeia care îmi poartă numele. Să te prefaci că rujul meu curge ca o mare roșie înnebunind la fiecare om înecat. E loc de soare și de secetă,
e loc pentru toată vremea din lume. Când buzele mele obosesc, tu uită-le într-un buzunar
secret pentru o altă zi.

O să spui, n-ai haz iubito. Noi obosim căci suntem oameni care iubesc
în fiecare zi același loc, în care ne rupem sufletul. Despre frumusețe
învățăm de câte ori ajungem acolo și facem dragoste
cu gândurile suprapuse peste gândurile unui Dumnezeu care n-are biserici orfane. Și tu
mă iubești pentru că viața e frumoasă
și alergi cu pantofi de copil.


duminică, 3 august 2014

Tot ceea ce nu-i real (suplinește perfect și până la capăt o lume în care te frângi)

În poemul acesta se vorbește despre viața mea.
Zidul lumii care trece prin mine și uneori plânsul. Am atâta loc
să scriu alb și monoton despre vară,
despre stelele care se văd cât ochii mei au lumină,
în rest nu mai contează nimic.

Nimic e singurul prieten căruia i-am învățat numele și azi îl sărbătoresc. 

Un om care iubește
salveză moartea și resturile se uită. Uneori plânsul își face loc
și scriem alb și monoton despre viață
despre ochii care aduc sufletul lumii într-un punct negru și
omorât pe drumul stelelor plângătoare. 


marți, 29 iulie 2014

Fade to black

Azi te strig pe nume și mă răcesc.
Pe pământul meu cresc armate de inimi,
ele bat o singură dată și viața se umple.
Închid ferestrele înainte să închidă ploaia ferestrele din ochii tăi.
Nobody dares to look
not even try to make love to my thoughts. Doar tu, un om
care mă face să tac.

Tatuajul meu de la mâna dreaptă a murit.
Te recunosc după câtă lumină
înșiri în spațiile libere din pielea mea.
Azi totul moare devreme și nu îndrăznesc încă să deschid ochii.

My beauty is so inside.
Îmi tremură trupul,
cuvintele se dezbracă între ele. Tu ești un fel de eu
care tremură articulat cu nervii mei, care se întinde peste cicatrici și le face netede.
Tu iubești dimineața fiindcă nu trebuie să faci cafea și s-o bei.

Tu ești singurul care vede frumusețe
în fiecare clipă ce mă apropie de moarte și nu trebuie să te rogi.


luni, 21 iulie 2014

Aceiași oameni

Sunt acasă. Nimic nu-mi aduce aminte de visul acestui oraș
în care am crescut până la vârsta unui capăt
de soare. Prima lumină care m-a născut a fost negată de toți filosofii lumii.
Ei spuneau că întuneric este și cu ochii deschiși
și mai ales ziua când toată efemeritatea încape într-o femeie superbă
și exilată în pupila unui contrabandist de mătăsuri.
Așa femeie în care să-ți îngropi teama și gustul
pentru moarte să găsești și să nu faci nimic. Să-i legi frumusețea de întuneric
și s-o visezi.

***
Bunicul fuma întotdeauna pe stomacul gol
zicea că în felul asta înlocuiește moartea cu un gând viu și șubred despre
război și femeie. Că una e cealaltă minus morfină. Că cealaltă e una plus sânge.
Că viața clocotește mai ales când ești pe fugă. Mizerile sunt arse, te cureți într-un iordan
cu apă în care a plâns Dumnezeu. Și bem și ne săturăm de această viață.
Nu mai avem răbdare,
să se stingă fumul. Nu mai avem plămâni pentru fum.
Nu mai avem rezolvări decât gândul unei zbateri pe targă.
Resturi.

***
Tot bunicu a zis că o să mă fac mare. Părea un povestitor
cu vocea acoperită. Într-o zi n-ai să te recunoști îmi spunea. Tu nu vei trăi decât o seară.
Tu vei cunoaște
fiecare adevăr cu picioarele reci și cu ochii fierbinți de ceea ce se vede și
Antonia, când va trebui
o să taci.


miercuri, 16 iulie 2014

The place where the fingers stop

N-am scris niciodată nimic
totul a crescut în mine, ca într-o sete de lucruri invizibile, în care cred
mai mult decât în propria-mi viață. Am fost o mamă bună, copiii mei invizibili
m-au iubit și mi-au deschis ochii în cel mai bun ceas.
Măsor timpul cu această inimă și totul are gust de sânge.
Culoarea nopții mă îngroapă mai jos decât orice pământ. Sub tălpile mele începe un cer negru.
Transpir în fiecare om care ocolește străzile circulate, pentru a putea fi mai singur cu tristețea lui.
Sunt pe drumul ce mă desparte de viața mea și îți zâmbesc.
Degetele mele au visat întunericul cu tine. Au visat această luciditate tulburătoare.
M-au făcut mai demnă și mai aptă pentru moartea de orice fel.

Poate am să mor astăzi
dar am să duc cu mine locul unde degetele se opresc. Locul în care sap
până la sânge și înapoi, trupul tău desfăcut
de mâna mea risipită. Prefer să mă zdrobesc în hainele tale
și să uit de unde vin. Prefer sângele care cade în patul zăpezii și frigul care scapă
ca un nelegiuit cu remușcări
grăbit să ajungă acasă și să plângă.

Aș minți să spun că n-am nimic pentru tine,
când ai un loc unde să-ți pui capul și să iubești pentru tot restul vieții
 ce ți-a rămas. 


joi, 3 iulie 2014

I am loved

Astăzi are oase neîncăpătoare trupului meu,
s-a făcut frig și picură încă devreme.
N-am apucat să schimb așternuturile, să
dau dragostei mele alt miros, altă viață. Tu îmi aduci aminte
de mine, peste un pământ umed din care răsar paturi să dorm,
să dorm cu visul femeii albe în care cade zăpadă
și cenușă
și totul se amestecă viu.

Am vârsta tuturor copiilor în care cresc
și mama mă strigă pe orice nume.
Astăzi sunt încă mică,
tălpile mele învață noroiul și se bucură de oamenii care zboară.
E bine să fii jos, să vezi totul și lumea să-ți vină de minune.
Copiii confecționează leagăne, basmul lor e o școală
cu pereți negri, pe care nu se scriu decât întrebări.

Dacă mă atingi, o mână mi se face caldă iar alta mimază frigul
din colțul camerei, în care n-ai ajuns. 


vineri, 27 iunie 2014

She real

Azi a fost o zi în care am învățat infinitul pe degete.
Mi-am lăsat sufletul acasă,
nimeni nu a făcut nimic cu el.

Dragostea mea este un bărbat care apune odată cu soarele.

Moartea mă intuiește, îmi știe numele și se joacă.
E cel mai încântător copil și căștigă
întotdeauna. De câte ori m-a prins în brațele greșite, mi-a făcut cu ochii
și mi-a spus: mai ai timp.
Tu du-te și fă-te că trăiești, te vei crede până la lacrimi.
Apoi, vei întâlni dragostea și vei răsturna începutul în hainele tale.
așa încât
totul va mirosi a proaspăt cosit după tine.

miercuri, 25 iunie 2014

Acrilic

E mai bine să știi că n-ai nimic de pus peste viață
că într-un fel totul se așează peste noi ca într-o îmbrățișare perfectă, în care
simți mintea celuilalt gonind în mintea ta.
Prin degetele lui se scruge lumea, nici eu nu am scăpare.

În visul meu plouă și oamenii înfiază morminte, ajung să le iubească
ca și când ar fi din trupul lor. Apoi le căsătoresc cu alte trupuri iar moartea
respiră ușurată.

Lumea pe care o știm noi
se va sfârși
când mamele își vor privi-n ochi fiii și fiicele și nu-i vor recunoaște.
Dragostea pe care o știm noi se va sfârși
când nu va mai fi niciun motiv pentru sărut. Când totul se va fi secat între oameni.
Iubiții se vor descălța de pantofii lor și vor umbla pe sânge.
Va fi singura lecție despre suprafață, despre credință și despre dragoste.

Atunci, abia atunci
toate lacrimile se vor întoarce în oamenii lor preferați.