Mi-am dat seama că m-am născut singură
în ziua când mama s-a gândit că i-ar sta bine cu un copil
care nu plânge când face curat. Mi-a spus că s-a obişnuit cu tăcerea mea şi că
mă poate creşte mai bine decât o morgă. Am înţeles-o perfect.
„M-ai dat spre viaţă, mamă?!”
Nu ştiu cine cu cine s-a iubit până să fiu femeia cu mănuşi
călătoare. Trupul meu e fragmentat de la bibliotecă până la biserică.
În cerul meu sfinţii sunt cititori fideli de singurătate.
Mamă, de ce
în toate fotografiile cu mine eu nu apar?
joi, 16 ianuarie 2014
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Viața mea nu se continuă
în locul oricărei vieți nu își mai face cicatrici noi în acest capăt de liniște sunt o mireasă cu lacrimi ce împodobesc fiecare milimetru...
-
Problematica ştiinţifică abordată şi scopul demersului de cercetare Am ales să dezbat în cadrul acestei lucrări o temă controversată, zi...
-
cu degete oarbe în timp ce aerul plesnește dureros în mai puțin de o secundă toate organele tot așa trupul meu a învățat să asculte de mine...
-
o dragoste infinită e atunci când ai vrea să trăiești măcar cu o secundă mai mult să respiri soarele în întregime și tot trupul tău să devi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu