sâmbătă, 8 martie 2014

Cumulonimbus

Tristețea mea fuge din oameni,
ca dintr-o viață în care Dumnezeu se întoarce
și-și cere iertare.
La colțul străzii
un câine fredonează iarna cea mai lungă.
O cunosc.

Așa au ajuns anii mei,
să semene cu un hoț bun.
Tot ce se fură astăzi,
ajunge în seiful unui bătrân
care doarme
pe cea mai mare liniște.

Atunci poemul meu se odihnește.
Mușcă din mine și se satură.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

The days of my humble human heart

dacă te-aș putea iubi până la capăt și  toate gândurile acestea topind mâinile tristeții  în timp ce ultima zăpadă de primăvară  începe să c...