Acrilic

E mai bine să știi că n-ai nimic de pus peste viață

că într-un fel totul se așează peste noi ca într-o îmbrățișare perfectă, în care

simți mintea celuilalt gonind în mintea ta.

Prin degetele lui se scruge lumea, nici eu nu am scăpare.

În visul meu plouă și oamenii înfiază morminte, ajung să le iubească

ca și când ar fi din trupul lor. Apoi le căsătoresc cu alte trupuri iar moartea

respiră ușurată.

Lumea pe care o știm noi

se va sfârși

când mamele își vor privi-n ochi fiii și fiicele și nu-i vor recunoaște.

Dragostea pe care o știm noi se va sfârși

când nu va mai fi niciun motiv pentru sărut. Când totul se va fi secat între oameni.

Iubiții se vor descălța de pantofii lor și vor umbla pe sânge.

Va fi singura lecție despre suprafață, despre credință și despre dragoste.

Atunci, abia atunci

toate lacrimile se vor întoarce în oamenii lor preferați.