marți, 29 iulie 2014

Fade to black

Azi te strig pe nume și mă răcesc.
Pe pământul meu cresc armate de inimi,
ele bat o singură dată și viața se umple.
Închid ferestrele înainte să închidă ploaia ferestrele din ochii tăi.
Nobody dares to look
not even try to make love to my thoughts. Doar tu, un om
care mă face să tac.

Tatuajul meu de la mâna dreaptă a murit.
Te recunosc după câtă lumină
înșiri în spațiile libere din pielea mea.
Azi totul moare devreme și nu îndrăznesc încă să deschid ochii.

My beauty is so inside.
Îmi tremură trupul,
cuvintele se dezbracă între ele. Tu ești un fel de eu
care tremură articulat cu nervii mei, care se întinde peste cicatrici și le face netede.
Tu iubești dimineața fiindcă nu trebuie să faci cafea și s-o bei.

Tu ești singurul care vede frumusețe
în fiecare clipă ce mă apropie de moarte și nu trebuie să te rogi.


luni, 21 iulie 2014

Aceiași oameni

Sunt acasă. Nimic nu-mi aduce aminte de visul acestui oraș
în care am crescut până la vârsta unui capăt
de soare. Prima lumină care m-a născut a fost negată de toți filosofii lumii.
Ei spuneau că întuneric este și cu ochii deschiși
și mai ales ziua când toată efemeritatea încape într-o femeie superbă
și exilată în pupila unui contrabandist de mătăsuri.
Așa femeie în care să-ți îngropi teama și gustul
pentru moarte să găsești și să nu faci nimic. Să-i legi frumusețea de întuneric
și s-o visezi.

***
Bunicul fuma întotdeauna pe stomacul gol
zicea că în felul asta înlocuiește moartea cu un gând viu și șubred despre
război și femeie. Că una e cealaltă minus morfină. Că cealaltă e una plus sânge.
Că viața clocotește mai ales când ești pe fugă. Mizerile sunt arse, te cureți într-un iordan
cu apă în care a plâns Dumnezeu. Și bem și ne săturăm de această viață.
Nu mai avem răbdare,
să se stingă fumul. Nu mai avem plămâni pentru fum.
Nu mai avem rezolvări decât gândul unei zbateri pe targă.
Resturi.

***
Tot bunicu a zis că o să mă fac mare. Părea un povestitor
cu vocea acoperită. Într-o zi n-ai să te recunoști îmi spunea. Tu nu vei trăi decât o seară.
Tu vei cunoaște
fiecare adevăr cu picioarele reci și cu ochii fierbinți de ceea ce se vede și
Antonia, când va trebui
o să taci.


miercuri, 16 iulie 2014

The place where the fingers stop

N-am scris niciodată nimic
totul a crescut în mine, ca într-o sete de lucruri invizibile, în care cred
mai mult decât în propria-mi viață. Am fost o mamă bună, copiii mei invizibili
m-au iubit și mi-au deschis ochii în cel mai bun ceas.
Măsor timpul cu această inimă și totul are gust de sânge.
Culoarea nopții mă îngroapă mai jos decât orice pământ. Sub tălpile mele începe un cer negru.
Transpir în fiecare om care ocolește străzile circulate, pentru a putea fi mai singur cu tristețea lui.
Sunt pe drumul ce mă desparte de viața mea și îți zâmbesc.
Degetele mele au visat întunericul cu tine. Au visat această luciditate tulburătoare.
M-au făcut mai demnă și mai aptă pentru moartea de orice fel.

Poate am să mor astăzi
dar am să duc cu mine locul unde degetele se opresc. Locul în care sap
până la sânge și înapoi, trupul tău desfăcut
de mâna mea risipită. Prefer să mă zdrobesc în hainele tale
și să uit de unde vin. Prefer sângele care cade în patul zăpezii și frigul care scapă
ca un nelegiuit cu remușcări
grăbit să ajungă acasă și să plângă.

Aș minți să spun că n-am nimic pentru tine,
când ai un loc unde să-ți pui capul și să iubești pentru tot restul vieții
 ce ți-a rămas. 


joi, 3 iulie 2014

I am loved

Astăzi are oase neîncăpătoare trupului meu,
s-a făcut frig și picură încă devreme.
N-am apucat să schimb așternuturile, să
dau dragostei mele alt miros, altă viață. Tu îmi aduci aminte
de mine, peste un pământ umed din care răsar paturi să dorm,
să dorm cu visul femeii albe în care cade zăpadă
și cenușă
și totul se amestecă viu.

Am vârsta tuturor copiilor în care cresc
și mama mă strigă pe orice nume.
Astăzi sunt încă mică,
tălpile mele învață noroiul și se bucură de oamenii care zboară.
E bine să fii jos, să vezi totul și lumea să-ți vină de minune.
Copiii confecționează leagăne, basmul lor e o școală
cu pereți negri, pe care nu se scriu decât întrebări.

Dacă mă atingi, o mână mi se face caldă iar alta mimază frigul
din colțul camerei, în care n-ai ajuns.