Aceiași oameni

Sunt acasă. Nimic nu-mi aduce aminte de visul acestui oraș

în care am crescut până la vârsta unui capăt

de soare. Prima lumină care m-a născut a fost negată de toți filosofii lumii.

Ei spuneau că întuneric este și cu ochii deschiși

și mai ales ziua când toată efemeritatea încape într-o femeie superbă

și exilată în pupila unui contrabandist de mătăsuri.

Așa femeie în care să-ți îngropi teama și gustul

pentru moarte să găsești și să nu faci nimic. Să-i legi frumusețea de întuneric

și s-o visezi.

***

Bunicul fuma întotdeauna pe stomacul gol

zicea că în felul asta înlocuiește moartea cu un gând viu și șubred despre

război și femeie. Că una e cealaltă minus morfină. Că cealaltă e una plus sânge.

Că viața clocotește mai ales când ești pe fugă. Mizerile sunt arse, te cureți într-un iordan

cu apă în care a plâns Dumnezeu. Și bem și ne săturăm de această viață.

Nu mai avem răbdare,

să se stingă fumul. Nu mai avem plămâni pentru fum.

Nu mai avem rezolvări decât gândul unei zbateri pe targă.

Resturi.

***

Tot bunicu’ a zis că o să mă fac mare. Părea un povestitor

cu vocea acoperită. Într-o zi n-ai să te recunoști îmi spunea. Tu nu vei trăi decât o seară.

Tu vei cunoaște

fiecare adevăr cu picioarele reci și cu ochii fierbinți de ceea ce se vede și

Antonia, când va trebui

o să taci.