miercuri, 27 august 2014

Ziua în care nu ne întoarcem nicăieri

Aș putea să plâng de mila mâinilor înghețate care încearcă
să adune pământul și arșița adunată în toate anotimpurile de vară. Ar fi
de ajuns să calc iarba udă și tălpile să mi se întunece de întunericul
copleșitor. Orice motiv de negreală se naște numai în mintea mea
trecută ca un fluture prin toate fazele
morții. Am o singură amintire cu mine
când îngenuncheam tăcerea
și o puneam pe buzele mamei. Îi stătea bine așa, cu ochii sudați parcă în orice plecare.

Această viața îmi poartă vina într-un pântec de care mi-e frică
că într-o zi va ieși ceva și va trebui să-i dau un nume frumos
numai să nu mă tem.


marți, 19 august 2014

Gândește-mă

Au trecut ani mulți de când am uitat
locul unde obișnuiam să stau. Aveam gânduri despre viață și totul se împreuna în mine ca într-o femeie tânără cu dragostea învelită în bomboane din acelea ce-ți fac capul să explodeze.
Visele mele cântăreau cât o supernovă și
nu spunem nimic,
mă înghițeam în toate zilele. Tu când erai când nu. Mă ascundeam în dulapul tău preferat și așteptam. Cel mai greu era să te văd și să nu fac nimic.
Să plâng cu ochii tăi și să doară.

După aceea am crescut și am plecat la facultate. Dulapul tău a rămas în întuneric
și n-a mai intrat nimeni. Ai venit cu câte o femeie
care nu știa nimic despre inima ta și ai iubit-o. Te consolai cu gândul că orice
femeie este o singurătate care îți rostește numele cu buzele morții până când te îndrăgostești. Aveai cărțile rupte acolo unde îți plăcea cel mai mult să citești. Erai și tu uzat pe alocuri, dar nu-ți păsa. Spuneai că tot ce-i bun nu lucește și nici nu rămâne impecabil.
Ai învățat rănile să se împreuneze cu trupul tău și îți mai rămânea loc
să zâmbești. Apoi ai plecat într-o lume în care femeile nu mai spun nimic.

Gândurile curg
așa cum tamponezi o inimă cu degete de cloroform.


sâmbătă, 9 august 2014

Viața e frumoasă

Mă privești, cerul se lipește de apă ca o bucată de hârtie.  
Oamenii trec, unii iau cu ei valurile, alții
doar culoarea mâinilor reci. Până la mine să te ascunzi
și cauți femeia care îmi poartă numele. Să te prefaci că rujul meu curge ca o mare roșie înnebunind la fiecare om înecat. E loc de soare și de secetă,
e loc pentru toată vremea din lume. Când buzele mele obosesc, tu uită-le într-un buzunar
secret pentru o altă zi.

O să spui, n-ai haz iubito. Noi obosim căci suntem oameni care iubesc
în fiecare zi același loc, în care ne rupem sufletul. Despre frumusețe
învățăm de câte ori ajungem acolo și facem dragoste
cu gândurile suprapuse peste gândurile unui Dumnezeu care n-are biserici orfane. Și tu
mă iubești pentru că viața e frumoasă
și alergi cu pantofi de copil.


duminică, 3 august 2014

Tot ceea ce nu-i real (suplinește perfect și până la capăt o lume în care te frângi)

În poemul acesta se vorbește despre viața mea.
Zidul lumii care trece prin mine și uneori plânsul. Am atâta loc
să scriu alb și monoton despre vară,
despre stelele care se văd cât ochii mei au lumină,
în rest nu mai contează nimic.

Nimic e singurul prieten căruia i-am învățat numele și azi îl sărbătoresc. 

Un om care iubește
salveză moartea și resturile se uită. Uneori plânsul își face loc
și scriem alb și monoton despre viață
despre ochii care aduc sufletul lumii într-un punct negru și
omorât pe drumul stelelor plângătoare.