În poemul acesta se vorbește despre viața mea.
Zidul lumii care trece prin mine și uneori plânsul. Am atâta
loc
să scriu alb și monoton despre vară,
despre stelele care se văd cât ochii mei au lumină,
în rest nu mai contează nimic.
Nimic e singurul prieten căruia i-am învățat
numele și azi îl sărbătoresc.
Un om care iubește
salveză moartea și resturile se uită. Uneori
plânsul își face loc
și scriem alb și monoton despre viață
despre ochii care aduc sufletul lumii
într-un punct negru și
omorât pe drumul stelelor plângătoare.
Perfect. Ce bogatie sufleteasca! Citind aceste poeme, imi dau seama ce mai abstractizare, mai precis ce mai reductionism comiteam cand, gandindu-ma la sufletul fetelor pe care le iubeam, mi-l reprezentam ca un recipient al adorarii mele si atat. Apreciez, de asemenea, faptul ca nu te cantonezi doar in realitatile poeticesti ale vietii sufletesti. Casa nu mai vorbim de supletea fara gres a frazarii.
RăspundețiȘtergere