joi, 10 decembrie 2015

Zăpada care va fi

Diminețile curg departe de tine
mă uit în sus și nu prind decât umbre din păsări.
Ținturi apăsătoare se nasc în fiecare cuvânt.
Pun deoparte lumina și mă trezesc în vis.
Cineva va adormi copiii iar noi vom lăsa dorințele să plutească.

Pot alegra în lacrimi
cu ochii mai luminoși
și mai negri.

Cerul mi se va strânge pe inimă ca o noapte nesfârșit de lungă.
Îmi vei pune degetele-n riduri să recunoști
dacă femeia din mine este frumoasă chiar și-n cele mai
adânci urme. Mâna ta va fi numaidecât o uitare
către toți copacii îngropați în zapadă.

Vom crede în miezul unei vieți sfârșite
când trupurile noastre vor mirosi a tămâie
și întuneric.

Îmi poți frânge inima
ca pe o pâine uscată
știind că de undeva vor răsări trepte
și orice liniște va muri.

Contingent 37

te căutam în arhivele soldaților dispăruți
între cei morți, a căror tăcere venea din umbrele
vârfurilor de aripi.
Avioanele se prăbușeau peste orașe, ca niște păsări rănite.
Nu auzeam nimic, decât sunetul gloanțelor trase neîntrerupt.

Însuși cerul părea o pleoapă uriașă căzută
peste tranșeele săpate-n beznă.
 Trupurile lichide pluteau în lacrimi.
Cei vii se amestecau printre cei morți.

Doar moartea se împiedica-n surâsul tău,
care creștea cu mult deasupra curcubeelor
 și a timpurilor înghițite de vulturi.

Doar moartea, singura izbăvire, care venea
ca o strângere de mână evacuând inimile din războiul oamenilor.
Ca o iubită, dornică să-și închidă ochii-n brațele iubitului,
tămâduind confruntarea dintre umbre.

Te stingeai tăcut și cel mai mult te durea, că toate aceste răni
nu-și vor găsi locul în frumusețe.
Răul acestei lumi întrupat într-o rană adâncă
scobind până la stele numai pustietate și întuneric.
Această viață se dezlipește de oase, lăsând ferestrele deschide.

Fă-mă neîntrerupt ca din mine să nu se mai nască
nici măcar o lacrimă. Nici măcar un gând croit peste poduri.

luni, 19 octombrie 2015

flowers in my bones

păsările își abandonează neliniștea în dâre lungi și ascuțite decupând cerul de pielea singurătății
sus ochii mei devin o depărtare cu cicatrici și lavă fierbinte
mă învălesc și tac viața mea preferată o scriu cu sânge lucios și uneori albit de tandrețe numai dacă aș avea puterea să strâng din dinți și să pornesc în cel mai lung drum care duce până la tine
viața mea preferată pentru care uneori n-am puterea să închid ochii și orice vis devine o zbatere ce întunecă
această noapte nu sângerează mai mult decât o femeie cu buzele înmuiate-n întuneric.

luni, 28 septembrie 2015

Despre spaţiu, societate și control

De-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o continuă competiție pentru spațiu: mai întâi în scopul asigurării subzistenței, apoi pentru a obține un loc în care să îți poată consuma energia. Vorbim în acesr sens, de un soi de darwinism social, o luptă permanentă a indivizilor pentru spațiu.

În lucrarea „Construirea societăţii”, Anthony Gidderns susţine că domeniul de studiu principal al ştiinţelor sociale, nu este nici experienţa individului ca actor social, nici existenţa unei forme de societate în totalitatea ei, ci practicile sociale ordonate în spaţiu şi timp. A fi o fiinţă umană, înseamnă a fi un agent intenţionat, care are atât motive pentru acţiunile care le întreprinde cât şi argumente pentru acţiunile sale (chiar dacă minte în legătură cu aceste motivaţii). Nu putem privi acţiunea, în afara timpului sau spaţiului în care se desfăşoară. De asemenea dacă dorim să înțelegem un om, nu-l putem separa de contextul fizic și social deoarece individul poartă în el universul în care trăiește.

Conceptul de societate, provine din latinescul „societas”, însemnând „întovărăşire”, „unire”, un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii, respectiv o organizare a comportamentului uman în forme precum: familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun etc.
Personalitatea nu este o entitate izolată, dimpotrivă, este o entitate socială, care depinde de: interacţiune socială, reacţia din partea celorlaţi, recunoaştere din partea celorlalţi şi fiind conştientă de existenţa celorlaţi, în această manieră, individualul şi socialul, se află într-o relaţie de interdependenţă una faţă de alta. De asemenea intelectul şi psihicul persoanei se dezvoltă în mod diferit în funcţie de tipul de societate respectiv spaţiul în care fiinţează.
Spaţiul în care trăim ne „dresează” instinctele, emoţiile (capacitatea de exprimare a acestora, în special), conduita, mentalitatea, starea psihică în ultima instanţă. Citându-l pe sociologul francez Emile Durkheim, Individul este opera societăţii”, dar acestă operă are nevoie de o formă, în care să prindă contur.

În momentul în care un membru al societăţii atentează la ordinea acesteia, este sancţionat în funcţie de gravitatea încălcării normei; aceeaşi infracţiune putând fi pedepsită diferit în funcţie de tipul istoric sau spaţiul de care aparţine individul (caracterul relativ al devianţei), de exemplu în anumite state individul poate fi sancţionat mai sever (numai datorită faptului că a avut neşansa de a se naşte în acel loc) cum ar fi țările în care pedeapsa capitală este legitimă (Iran, Pakistan, Arabia Saudită, Irak, China, SUA etc.) respectiv ţările musulmane care încă sunt guvernate după legea talionului (aici vorbim şi de factorul religiozitate).  
Cumva, indivizii îşi modelează conduita în funcţie de locul în care se află, aspect care ne duce cu gândul la una din tezele formulate de Charles Darwin (în lucrarea sa „Originea Speciilor”), potrivit căruia supravieţuirea nu este determinată de forţă (organismele cele mai puternice) sau de inteligenţă (knowlege is the power), ci de factorul adaptabilitate, adică capacitatea indivizilor de a funcţiona sau a se conforma mediului de care aparţin.

Dacă privim societatea ca o imensă „pânză de paianjen” am putea constata că indivizii sunt prinşi în mrejele ei, cu scopul de a fi „transformaţi” şi până la urmă ”devoraţi” de „acest monstru”. Aceasta este varianta pesimistă asupra societăţii, însă putem privi această „mrejă” şi din perspectivă optimistă: ca spaţiu de siguranţă (până la acţiunea monstrului) pentru individ, acesta fiind protejat, paradoxal, împotriva căderii şi alienării. Nu spunea, oare Durkhiem, în lucrarea sa „Despre sinucidere” („Le sucide”), că tocmai această slăbire a legăturii dintre individ şi societate are ca efect alienarea lui, şi în fond auto-eliminarea lui (prin sinucidere)? Secretul stă probabil în măsura cu care societatea prinde individul în mrejele sale, dacă-l ţine prea strâns- individul „moare”, dacă-l lasă prea liber, individul „cade”, ambele cazuri au la urma urmei acelaşi efect: eliminarea individului din sistem, ceea ce pentru orice societatea n-ar fi de dorit să se întâmple, având în vedere ca ea însăşi este o sumă de indivizi, iar orice pierdere (la nivel micro) implică un cost (la nivel macro).

Până în secolul XVIII, societatea era una a suveranităţii, adică suveranul (regele, împăratul etc.) avea „drept de viaţă şi de moarte” asupra individului , şi în raport cu puterea, supusul nu e de drept „nici viu, nici mort”, ci oarecum neutru din punct de vedere a vieţii şi a morţii (Foucault, 2009) şi abia prin graţia suveranului căpăta însuşirea de viu sau eventual mort. Înainte de epoca modernă, cel puţin înainte de apariţia închisorii (ca instituţie menită a corecta conduitele prin disciplină severă) trend-ul în materie de pedeapsă era „ortopedia morală” publică: individul torturat şi ucis în faţa mulţimii, prin a cărui eliminare se credea (la vremea respectivă) că elimina răul, desurajând în acest mod şi reapariţia lui.

Treptat, dreptul de suveranitate, sau dreptul clasic este înlocuit de dreptul nou, a cărui principiu consta în „a-i face pe oameni să trăiască şi de a-i lăsa să moară” (la ora actuală, societatea încă funcţionează după acest  principiu, adică ne oferă îndeajuns să supravieţuim  şi suficient ca să nu murim), cu alte cuvinte se poate observa accentul care de data aceasta cade pe viaţă, explicaţia fiind de ordin pur economic: ce  are societatea de căştigat dacă elimină individul nedorit?  răul nu este extirpat odată cu el, dimpotrivă ea pierde o forţă de muncă, un contribuabil, un membru în care cândva a investit (prin socializare, educaţie), în plus cum poate elimina societatea răul prin rău, cum poate pedepsi crima prin crimă; oare societatea nu pare a se răzbuna mai degrabă decât a pedepsi? În acest sens îşi face aparţia în scenă, un mecanism aparte, de reeducare şi resocializare, considerat la vremea respectivă (secolul XVIII) drept o pedeapsa blândă pentru nelegiuitor dar bună şi pentru societate: închisoarea cu avantajele şi dezavantajele specifice, în măsura în care puterea sau autoritatea descoperă omul din criminal, care trebuie disciplinat şi transformat prin practici penitenciare şi criminologice (Foucault, 2005). În aceste condiţii ia naştere societatea discipinară, foarte evidentă încă de la începutul secolului XIX- în penitenciar, azilul psihiatric, casa de corecţie, stabilimentul de educare supravegheată şi parţial în spitale; în care individul este supus programului, disciplinei, formării, îndoctrinării, chiar spălării creierului; închisoarea (instituţie disciplinară prin excelenţă), spitalul, şcoala, locul de muncă- toate acestea având rolul de a şlefui indivdiul până când acesta va deveni opera perfectă (în viziunea societăţii).

În societatea disciplinară individul nu este decât un subiect plasat dintr-un mediu închis în altul, fiecare cu reguli proprii: întâi în familie, apoi în şcoală, armată, fabrică, din când în când în spital, evantual în închisoare şi în final probabil în azil.
Lăsând la o parte instituţia închisorii, ca aparat punitiv specific societăţilor civilizate (care spre deosebire de pedepsele aplicate prin aplelul la tortură, menite a condamna corpul, ea vizează pedepsirea sufletului, luând indiviului ceea ce deţine el mai scump: libertatea), voi dezvolta câteva idei şi despre o altă instituţie totală şi anume azilul descris de Goffman (în „Aziluri”) şi de Ken Kesey (În „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, roman cu valenţe sociologice, în care răsună strigătul de luptă al individului, strivit de legile absurde ale societăţii), punând accent pe elemente ce ţin de spaţialitate, control, disciplină, libertate etc. La un moment dat, un personaj al romanului lui Kesey, susţine: „lumea aceasta... aparţine celor puternici! Ritualul existenţei noastre vizează fortificarea celor puternici prin sfâşierea celor slabi”, aspect care sugerează balanţa puterii înclinată în favoarea celor puternici.

După al II-lea Război Mondial, societatea disciplinară a intrat în criză, fiind învechită şi necesitând înlocuirea cu alt model, vorbim de societatea controlului, în care ne regăsim noi astăzi. Toate instituţiile care au proliferat în societatea disciplinară, cum ar fi: penitenciarul, şcoala, spitalul, fabrica; la ora actuală au intrat în declin, iar reformele demarate nu fac decât să le prelungească agonia; noua forţă menită să înlocuiască societatea disciplinară este societatea de control, cu ea venind şi o serie de instituţii cu scopul de a le înlocui sau cel puţin ca alternativă: de exemplu probaţiunea şi munca în folosul comunităţii ca alternativă la închisoare; îngijirea la domiciliu ca alternativă la spital şi azil, pedagogia Waldorf şi altele ca alternativă la şcolile de tip tradiţional etc.

Dacă ar fi să facem o paralelă între societatea disciplinarităţii şi cea a controlului, am putea observa că: în societatea disciplinară, individul nu este decât o semnătură, un nume, sau un număr matricol, pe când în societatea de control, individul este o cifră (CNP-ul este identiatatea sa, numărul după care este recunoscut); în societatea disciplinară, banii sunt o expresie palpabilă (monede şi bacnote), de vreme ce în societatea controlului, banii constituie o expresie intangibilă (cont bancar, carduri), individul societăţii disciplinare avea un caracter rigid (deplasarea în timp şi spaţiu era mai dificilă), în schimb individul societăţii controlului este caracterizat de felixibilitate (el poate transcede spaţiul şi timpul- prin intermediul tehnologiei, care-i permite să fie acolo unde şi când este nevoie).

Societatea controlului, apelează la toate tipurile de tehnologii pentru a supraveghea, domina şi manipula individul, de genul cipurilor RFID (Radio Frecvency Identification Device), astfel încât persoanele care au cipuri implantate în piele sau ataşate actelor de identitate, cadrurilor bancare sau articolelor de îmbrăcăminte purtate, sunt monitorizate permanent, un risc în ceea ce priveşte libertatea şi intimitatea personală. În ideea de a monitoriza permanent şi prin toate mijloacele acţiunile membrilor săi, societatea contemporană a devenit una a controlului, respectiv o imensă închisoare fără gratii astfel încât toţi suntem consideraţi suspecţi.
Am putea privi societatea în care trăim ca un sistem cu gratii invizibile, în care indivizii sunt prinşi cu/fără voinţa lor şi dau un exemplu ilustrativ- ca nişte hamsteri care odată ce intră în roată şi încep să alerge, se pot opri cu greu, ameţind în prezenţa unei lumi pe care n-o văd decât în mişcare. Societatea este pretutindeni, simultan cauză şi efect al interacţiunilor sociale dintre indivizi, manifestând o influenţă de tip bilateral: societatea modifică/influenţează individul şi individul influenţează societatea.


Bibliografie
Ashley, D., Orenstein, D.M. (1990). Sociological Theory: Classical Statements. Second
            Edition. Boston: Allyn and Bacon.
Deleuze, G. (1990). Post-Scriptum Sur Les Sociétés Des Contrôle. L’autre journal, nr.1.
Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere. Iaşi : Institutul European. 
Farganis, J. (1993). Reading in Social Theory: The Classic Tradition to Post-Modernism.
            New York: McGraw-Hill.
Foucault, M. (2009). Trebuie să apărăm societatea: cursuri rostite la College de France:
            (1975-1976). Ediţia a 2-a. Cluj-Napoca: Idea. p.189-213.
Foucault, M. (2005). A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii. Piteşti: Paralela 45.
Giddens, A. (1984). The Constitution of Society. Los Angeles: University of California Press.
Goffman, E. (2004). Aziluri: eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor
            categorii de persoane instituţionalizate. Iaşi: Polirom.
Kesey, K. (2008). Zbor deaspura unui cuib de cuci. Iaşi: Polirom
Ritzer, G. (1992). Sociological Theory. Third Edition. New York: McGraw-Hill.
Simmel, G. [1903] (1950). The Metropolis and Mental Life. New York: Free Press
Simmel, G. (1976). The Stranger. New York: Free Press
Simmel, G. (2008). Sociological Theory. 7th ed. New York: McGraw-Hill.
Simmel, G. (1990). The Philoshopy of Money. Second Edition. London: Routledge.


marți, 22 septembrie 2015

ADICŢIILE: PATOLOGIE SAU DEVIANŢĂ? Corelaţia între comportamentele adictive şi comportamentele deviante

Problematica ştiinţifică abordată şi scopul demersului de cercetare

Am ales să dezbat în cadrul acestei lucrări o temă controversată, zic eu, pentru universul cercetării şi anume: adicţiile: patologie sau devianţă? corelaţia între comportamente adictive şi comportamentele deviante. De ce este o temă controversată, deoarece din punctul meu de vedere părerile specialiştilor sunt împărţite, fiecare tinzând să explice un fenomen în funcţie de expertiza sa, dacă aparţine domeniului biologic sau psihologic, explicaţiile vor înclina bineînţeles spre sfera patologiei iar dacă specialiştii aparţin domeniului sociologic balanţa se va răsturna spre sfera devianţei sociale. În funcţie de sfera în care vom plasa acest fenomen va rezulta şi răspunsurile pentru această problemă socială. Cu alte cuvinte dacă vom considera adicţia ca fenomen patologic, ne vom raporta la acesta ca la o boală care trebuie prevenită și/sau eventual tratată, însă dacă vom considera adicţia ca fenomen deviant, ne vom raporta la aceasta ca la o crimă/infracţiune la adresa siguranţei şi ordinii sociale deci verdictul este sancţiunea, pedeapsa.

Din punctul meu de vedere, este aprope imposibil să tratezi un fenomen atât de vast, complicat şi complex precum sfera adicţiei cu o singură teorie, mai degrabă ar trebui realizate teorii pe genuri şi apoi pe specii de adicţie, în legătură cu variabile cheie: vârstă, statut socio-economic, aspecte geo-demografice, culturale, aspecte ce ţin de norme, valori etc. (posibili factori de risc, pentru propagarea acestui flagel şi asocierea lui cu tendinţe infracţionale). De aceea în efortul meu de a situa fenomenul adicţiei undeva între patologie şi devianţă, va trebui să precizez care sunt conceptele vehiculate în această zonă, conexiunea dintre ele, aspecte teoretice ale acestor concepte şi nu în ultimul rând plasarea lor în contexte socio-culturale, întrucât adicţia ca şi orice alt fenomen nu este un fenomen izolat, într-un vaccum social ci este asemeni unei ”maladii” care şi-a gasit gazda în societate ca ”organism social” (dacă facem referire la teoriile lui Herbert Spencer despre societate) şi în individ (dacă îl privim ca pe o”celulă socială”).    

Importanţa, relevanţa ştiinţifică, actualitatea şi oportunitatea demersului de cercetare

Pentru a avea o viaţa plină de satisfacţii stabilim legături cu ceilalţi din jurul nostru, deoarece lucrurile şi evenimentele, nu pot să satisfacă nevoile de profunzime ale naturii umane şi asta nu pentru că lucrurile sau evenimentele din jurul nostru ar fi neimportante (ele fiind chiar recunoscute social pentru rolul lor: alimentele pentru nevoia de hrănire, jocul de noroc pentru nevoia de amuzament, medicamentele pentru a ne ajuta să facem faţă durerii sau să prevenim boli). Oricine foloseşte aceste lucruri în astfel de scopuri, este văzut ca având o relaţie absolut normală şi sănătoasă cu ceilalţi. În adicţe, însă, dependentul deviază de la funcţionarea normală a lucrului şi dezvoltă o relaţie intensă, anormală cu acesta.
Aşadar alimentele, jocul de noroc, drogurile etc. preiau pentru individ o nouă funcţie, sperând că poate obţine din ele satisfacţie la nevoile pe care le are, nevoi care pot fi doar satisfăcute  în cadrul relaţiilor apropiate cu ceilalţi.

Una dintre problemele sociale de mare amploare cu care se confruntă societatea contemporană se referă la aşa numita: ”crimă fără victime”. Cu alte cuvinte, fenomenul adicţiei se presupune că ar aduce daune sociale (afectând buna funcţionare, relaţiile familiale şi sociale) doar persoanelor implicate (consumatori de droguri, alcoolici, etc.). Dar adevărul este că acest flagel, determină sănătatea a milioane de oameni, crescând nu doar costurile socio-medicale ci şi amplificând alte probleme sociale precum rata infracţionalităţii, rata şomajului etc. având deci multiple efecte pe termen lung în domenii diferite precum cel: economic, juridic, criminologic, medical (Rădulescu, 1999: 250). Potrivit lui Valleur şi Matysiak (2008: 64), adicţia este o formă de dependenţă covârşitoare, care otrăveşte viaţa, atunci când individul cade pradă adicţiei, ştie că atitudinea lui este generatoare  de probleme şi suferinţe, încercând astfel să se oprească pentru a pune capăt acestei situaţii.

Cu alte cuvine adicţia ce aparţine termenului mai larg al dependenţei, nu se răsfrânge numai asupra celor ce suferă de acest ”SINDROM” (afectându-i negativ funcţionarea bio-psiho-socială, ex: consumul de droguri ce provocacă dependenţa de substanţa/substanţele chimice consumate pentru a produce efecte agreabile căt şi pentru a evita durerea, dependenţa producând individului în cauză modificări fizice şi psihice ireversibile) ci iese de sub carapacea individuală, influenţând întrega comunitate: familie, prieteni, colegi de serviciu.
Pe de-o parte adicţia ca şi sindrom al ”bolii” bio-psiho-sociale (până nu demult bulimia şi anorexia erau considerate boli psihice, azi aparţin sferei adicţiilor) se încadrează în domeniul patologiei (pentru că este văzută ca o boală, are simptomatologie specifică şi din acestă perspectivă necesită tratament) dar adicţia mai are o faţă a monedei, şi anume latura deviantă, întrucât reprezintă o încălcare, o abatere de la o cale, aceeptată în mod legitim de către toţi, cei cu comportament adictiv fiind altfel decât majoritatea, cu potenţial criminogen şi pentru care societatea face numeroase eforturi, de magnitudinea adevăratelor ”cruciade” (Rădulescu, Damboeanu, 2006: 205) de luptă morală împotriva acestui fenomen şi de reintegrare în societate, concrerizată în: politici, servicii, programe (de prevenţie şi de remediere), echipe interdisciplinare etc.

Mulţi autori interesaţi în domeniul sociologiei devianţei, asemeni lui Rădulescu (2006) se întrebă dacă ”dependenţa de droguri (ca adicţie concretă) este un fenomen ce poate fi explicat direct sau este un epifenomen, în sensul că percepe explicarea unui set multiplu de acţiuni şi conduite?”, mai mult acelaşi autor aduce în cunoştinţă punctul de vedere al altor cercetători în domeniu şi anume: (lucru ce ne interesează şi pe noi, în momentul de faţă) conexiunea subtilă între adicţie şi tendinţe deviante, manifestate până în sfera criminologiei, în ambele sensuri: adicţia ca şi cauză a devianţei sau devianţa ca şi cauză a adicţiei (spre ex. consumatorii de heroină au fost asociaţi cu predispoziţia spre infracţionalitate, în sensul procurării acestui drog, de vreme ce consumatorii cronici de marijuana au fost antrenaţi în devianţa sexuală asociată).

Încadrări paradigmatice, teorii ştiinţifice relevante în domeniu şi precizări conceptuale 

De două decenii încoace, cercetăriile în domeniul adicţiilor au crescut semnificativ, deoarece specialiştii îşi doresc să pot răspunde la întrebări precum: de ce oamenii consumă droguri?, în ce mod şi de ce consumul de droguri se transformă în abuz, respectiv dependenţă? Care este conexiunea între consum de droguri şi infracţionalitate etc. Dar până a ajunge la explicarea acestor lucruri trebuie să avem o retrospectivă a ceea ce s-a întreprins până acum, în domeniu de aspecte teoretice referitoare la adicţie.

Teorii biologice asupra adicţiei (din sfera patologiei) 
Explicatiile biologice se concentrează pe mecanismele genetice ale organismului uman. Studiile au arătat că, în ceea ce priveşte consumul de droguri, există diferenţe individuale: unii indivizi refuză să consume droguri vreodată, alţii încearcă doar o singură dată, în timp ce alţii consumă în mod regulat şi devin dependenţi de drogul respectiv ( Rădulescu, Damboeanu, 2006:182). Se pare că factorii genetici influenţează mult adicţiile: consumul de alcool, droguri ilegale etc. Câteva exemple relevante în acest sens se referă la faptul că rudele de gradul I, ale alcoolicilor, au probabilitate mare de a deveni şi ei la rândul lor, alcoolici, dezvoltând o tentaţie mai mare decât cei cu părinţi nonalcooloci, de asemenea s-a demonstrat că gemenii monozigoţi (rezultaţi din aceeaşi celulă ou fecundată) au mai mari şanse de a deveni alcoolici decât gemenii dizigoţi (rezulţaţi din 2 celule ou) deoarece au similarităţi mai mari din punct de vedere genetic. Pickens şi Dance citaţi de Rădulescu şi Damboeanu (2006: 183) susţin că: ”nicio genă nu va cauza, în mod direct angajarea într-un comportament adictiv, cum ar fi consumul de droguri”.

Genele nu acţionează singure ci numai cu şi împreună cu factorii de mediu, care pot încuraja sau dimpotrivă, ceea ce a lasat natura. De exemplu chiar dacă, un individ are inclinaţie naturală, genetică spre adicţie, dacă factorii de mediu, prin disponibilitatea drogurilor, familiei sau anturajului descurajează comportamentul adictiv, dependenţa va exista doar în stare latentă şi nu se va mai manifesta niciodată. Erich Goode, ”Drugs in American society” citat de Rădulescu, afirmă că: ” moştenirea genetică asociată cu factorii de mediu şi de personalitate pot produce un nivel semificativ de înalt al abuzului de droguri sau alcool”.

O altă explicaţie de tip biologic în explicarea adicţiei se referă la ipoteza dezechilibrului metabolic, ce potrivit lui Vincent Dole şi Marie Nzswander (citat de acelaşi Rădulescu) dependenţii de heroină suferă de o boală, respectiv o tulburare  metabolică ca şi în cazul bolnavilor de diabet, iar explicaţia este următoarea: din moment ce îşi administrează droguri, organismul lor, tânjeşte după acele substanţe, similar modului în care un diabetic este dependent de insulină. Deşi explicaţiile de natură biologică sunt fundamentate ştiinţific, totuşi sunt insuficiente în a explica comportamentul adictiv, de aceea vom invoca mai jos explicaţii din alte domenii, cum ar fi: domeniul psihologic şi domeniul social.

 Teorii psihologice asupra adicţiei (din sfera patologiei)
 Cele mai multe explicaţii din acest domeniu, accentuează mecanismul de reîntărire a conduitei celor care abuzează de droguri, dar sunt explicaţii care accentuează tipul de personalitate a consumatorului dependent.

Mecanismul de reîntărire se referă la faptul că, în general oamenii tind să maximizeze recompensele şi să minimalizeze sancţiunile primite, deci continuă comportamentul adictiv pentru că se simt recompensaţi, un exemplu de recompensă, este senzaţia de plăcere, euforie provocată de comportamnetul adictiv, în cazul consumului de droguri, de unde rezultă ideea că: mecanismul plăcerii, poate naşte o fixaţie puternică a comportamentului repetitiv (pe scurt, totul se rezumă la schema următoare: Plăcere+Euforie= Reîntărire pozitivă), dar din fericire există şi reversul monedei şi anume reîntărirea negativă, atunci când un individ urmăreşte uşurarea durerilor, consumând droguri în acest scop (dacă individul dependent din punct de vedere psihic de un drog, întrerupe admistrarea lui, va resimţi disconfort şi durere, datorat sindromului de abstinenţă (manifestându-se fenomenul de sevraj), acestea dispărând de îndată ce individul îşi va administra o nouă doză. De obicei întărirea pozitivă este asociată cu ratele înalte ale criminalităţii (individul, dependent fizic, care caută plăcerea, se va angaja în acte deviante penal)

Explicaţiile ce accentuează trăsăturile de personalitate, afimă că: există configuraţii de personalitate ce determină comportamentul adictiv al indivizilor aşa numitele personalităţi patologice, trăsăturile de personaliate asociate cu riscul la dependenţă sunt: impulsiviatea, inhibare redusă, tulburări emoţionale, dificultăţi de adaptare (care utilizează drogurile pentru a „evada” din realitatea cotidiană), stima de sine scăzută (H. Kaplan citat de Rădulescu, 2006: 188). de aceea tind să se angajeze în comportamente autodistructive precum conumul de droguri, alcool etc.

Teorii sociologice asupra adicţiei (din sfera devianţei sociale)
 Spre deosebire de teoriile de mai sus, care au pulsat asupra factorilor de natură individuală, utilizaţi în explicarea comportamnetului adictiv, teoriile în domeniul sociologic caută cauzele sau mai bine zis factorii structurali (de mediu), concretizaţi în relaţii, condiţii sociale). Din această perspectivă, tot ce are legătură cu fenomenul de dependenţă, inclusiv consumul de droguri, este considerat un fenomen social, ce variază în funcţie de anumite variabile sociale, cum ar fi: vârsta, statut social, cultură, stil de viaţă etc.

Trei paradigme sociologie de o importanță majoră sunt paradigma funcţionalistă, paradigma conflictualistă şi paradigma interacţionistă. 
Paradigma funcţionalistă afirmă că: devianţa reprezintă o violare normativă, ce perturbă funcţionaliatea sistemului social, ameninţând: coeziunea socială şi solidaritate morală, consumul de droguri fiind şi el un comportament deviant care afectează funcţionarea socială.

Paradigma conflictualistă, susţine că: nu există ordine socială între membrii societăţii, din cauza conflictelor sociale, Parsons citat de Rădulescu şi Damboeanu (2006, p.206), a aplicat în cazul adicţei, cum ar fi dependenţa de droguri, ideea e că dacă un anumit drog este consumat de un grup ce reprezintă o ameninţare politică, în mod automat acest consum tinde să devină interzis prin criminalizarea sa.

Paradigma interacţionistă, susţine că: societatea, este alcătuită din indivizi, grupuri cu valori diferite, de aceea conceptul de devianţă având caracter relativ, de exemplu: adicţia unui dependent de morifină aflat în stadiul terminal al unei boli, nu este considerată o devianţă în timp ce acelaşi drog atribuit unei persoane sănătoase din punct de vedere medical, este considerat deviant.

O teorie sociologică care a făcut mare vălvă în spaţiul şi timpul în care a fost propusă, încă fiind de actualitate, este Teoria anomiei reprezentată de R.K.Merton, considerată a fi una dintre cele mai faimoase teorii cu privire la consumul de droguri (Rădulescu, Damboeanu, 2006: 193). Din această perspectivă, consmul de droguri (sau comportamentul adictiv aş zice eu)  reprezintă ”eşecul conformităţii”, adică, indivizii care se sustrag în adicţie, de fapt, ei se sustrag mijloacelor legitime, legale de realizare a unui scop social. Societatea cere de la individ două lucruri :
         1. să aleagă scopurile promovate de aceasta, în vederea integrare sociale
         2. să aleagă, respectiv să utilizeze doar căi legitime, aprobate de societate în realizarea acestor scopuri.

Din păcate, în societate totdeauna vor exista conflicte între scopuri şi mijloacele considerate legitime, datorită faptului că însăşi societatea nu garantează punerea la dispoziţia indivizilor a acestor căi instituţionalizate, unii se vor simţi în afara lor şi astfel vor alege alte mijloace pentru realizarea idealului social, de aici starea de anomie creează tentaţii puternice de devianţă şi de încalcare a normelor, subliniind Rădulescu şi Damboeanu (2006: 194).

Printre cele mai frecvente încălcări ale normei (cele mai obişnuite acte de devianţă) sunt şi consumul de droguri, alcool şi alte comportamente relaţionate cu adicţia.
În acest caz individul se adaptează sub imperiul comportamentului evaziv, de respingere a scopurilor respectiv mijloacelor instituţionale (există patru opţiuni pentru cei care au renunţat la conformare: inivaţie, ritualism, evaziune/retragere şi rebeliune). În acestă categorie aprtţin: alcoolicii, dependenţii de droguri.

E. Sutherland, realizează Teoria asocierii diferenţiale, care în  combinaţie cu teoriile behavioriste şi ale învăţării sociale, susţine că asemeni oricărui comportament şi comportamentul infracţional este învăţat în procesul de interacţiune, socializare secundară cu persoane semnificative din anturajul individului, (întărită de mecanismele recompensă-sancţiuni şi făcând aluzii la teoria costurilor şi beneficiilor), cum se explică acest lucru? Foarte simplu, dacă un individ intră într-o subcultură a consumatorilor de droguri, acesta va fi socializat în ”virtutea” aspectului pozitiv asupra drogurilor şi mai devreme sau mai târziu va adopta şi el acest comportament.

Conceptul de patologie: definiţii şi explicaţii

 Adicţia este o dragoste patologică (şi aici intrăm în sfera de influenţă a patologiei) şi de încredere, relaţionată cu ceva: obiect, eveniment etc. La ce se referă acest lucru? Definim un lucru ca fiind patologic, atunci când deviază (punct de întâlnire cu devianţa) de la sănătatea sau de la condiţia normală. Atunci când descriem pe cineva ca fiind bolnav, spunem că acea persoană s-a abătut de la ceea ce este considerat a fi ”normal”. În sens restrăns, conceptul de patologie, înseamnă aşadar ”anormal” şi prin urmare, adicţia este o relaţionare anormală cu un obiect sau eveniment. În sens larg, patologia este o ramură a medicinei, care se ocupă cu etiologia (cauzele), patogeneza (fenomenele, mecanismele patolgice) de decurgere a bolii, mai precis cu simptomele (semnele) sau grupului de simptome (sindroame) a bolii, precum şi urmările acestora asupra organismului.

Boala influenţează în mod negativ, munca şi conduitele normale ale indivizilor, deci orice boală poate fi atribuită problemei devianţei, conformităţii şi controlului social (Rădulescu, 2004: 44). Parsons citat de Rădulescu (2004: 44) afirmă că: „boala apare ca o conduită deviantă, iar sănătatea ca un tip de conduită conformistă”, sănătatea echivalând cu starea normală, în timp ce boala/patologia deviază de la această stare. Este important de precizat că boala trebuie privită sub două aspecte: dimensiunea individuală şi cea socială (Rădulescu, 2004: 46). Prima se referă la faptul că: întâi de toate este un eveniment personal, localizat la nivelul percepţiilor şi simptomatologiei individuale, devenind un eveniment social, în momentul în care devine vizibilă pentru ceilalţi, lucru ce va afecta interacţiunea dintre cel bolnav şi anturajul său. Numai dacă am considera adicţia ca o formă de boală, atunci aceasta ar deveni legitimă ca şi devianţa, întrucât induvidul considerat bolnav, este scutit de obligaţiile şi responsabilităţile pentru care acesta trebuie să se conformeze (Rădulescu, 2004: 83).

Devianţa: concept, definiţii şi explicaţii

Devianţa este definită ca fiind: o abatere, de la normele, aşteptările grupului sau comunităţii, o acţiune neobişnuită, iraţională, anormală determinată de: circumstanţe, condiţii şi situaţii particulare, ce creează o situaţie de ilegitimitate, având ca şi consecinţă majoră reacţia publicului (Rădulescu, 1999). Un individ deviant este considerat o persoană: ”bizară”, ”excentrică”, chiar ”anormală” care încalcă regulile, violează regulile obişnuite de conduită. Devianţa este de două tipuri: pozitivă şi negativă; pe noi ne interesează devianţa negativă, reprezentată de infracţiuni, în sfera căreia se încadrează şi toxicomania (adică consumul de droguri şi alcool). De fapt, orice infracţiune este o formă de devianţă penală (devianţa penală presupunând atât o acţiune ilegală cât şi una deviantă, pe când infracţiunea/crima presupune violarea legii penale), deci adicţiile sub nenumăratele ei forme ca: dependenţă de drogruri, alcoolism sunt acţiuni de devianţă dacă manifestă consecinţe grave pentru societate şi astfel se încadrează în sfera problematicii sociale (Rădulescu, 1999: 158).

Primii cercetători ce au adus explicaţii ştiinţifice devianţei, puneau accentul pe aşa numita personalitate ”patologică” (se observă conexiunea devianţa-patologie), ce acorda individului principalul rol în ceea ce priveşte producerea actelor deviante, de aici concepţia că violarea nomelor sociale este realizată de indivizi deficienţi, caracterizaţi prin tulburări de comportament şi de personalitate, drept pentru care nu se pot adapta din punct de vedere social, comiţând astfel: acte deviante şi antisociale. După Antoine Porot, citat de Rădulescu (Rădulescu, Piticariu, 1989: 11), devianţa devine din fenomen psihologic unul social, deoarece personalitatea anormală, patologică poate comite acte deviante în raport cu normele sociale. Pieleanu (1998: 25), este de părere că: orice societate, se confruntă cu stări criminogene precum: diferite aspecte de crimă şi infracţionalitate, din punctul său de vedere, devianţa apare deoarece: ”nu poate exista un sistem social, în care indvizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin de la normalitate. Ca noţiune sociologică, devianţa se distinge de anormalitate (concept de natură psihopatologică) care vizează incapacitatea individului, acceptată şi validată medical, de adaptare la cerinşele vieţii sociale (Rădulescu, 2004: 83).

Adicţiile: patologie şi devianţă: o perspectivă integratoare

Spre deosebire de concepţiile tradiţionaliste asupra comportamennului adictiv, cu caracter biologist şi psihologist ce localizau la nivelul individului cauzele pentru acest comportament,  concepţiile structural-funcţionaliste ce aparţin domeniului sociologic, oferă o perspectivă holistică, ce localizează sursele acestui comportament, la nivelul structurilor sociale deficitare.
Teoriile sociologice privitoare la comportamentul adictiv, au în vedere în special dimesiunea deviantă, a acestui fenomen, deoarece tot ceea ce nu funcţionează în societate, este pasibil de ”intoxicarea” ei.

Important de reţinut: nu putem separa fenomenul adicţiilor în toată complexitatea sa (dependenţă de droguri, alcool sau orice altceva) de domeniul patologiei sau sociologiei devianţei deoarece cauzele consumului de droguri (ne putem referi şi la adicţie, în general) sunt obiective, adică vin din contextul de viaţa al individului, din societate, şi nu neapărat tot ceea ce vine din societate este bun (putem face referire şi la omul bun de la natură, pe care societatea îl perverteşte, concepţia lui J. J. Rousseau). De vreme ce motivaţiile pentru acelaşi comportamnet adictiv, sunt subiective, în sensul că vin din interiorul individului, ca şi rezultat la ceea ce găseşte el în afara contextului social, astfel se poate recurge la o încercare de evadare din realitatea cotidiană, prin dezangajarea din rolul social atribuit de societate, urmată aproape simultan de angajarea în comportamente cu caracter deviant, ilicit.     

Adicţiile, se situează undeva între graniţa dintre târămul patologiei (de care se ocupă domeniul medical şi psihologic) şi târămul devianţei (de care se ocupă, sociologiei devianţei, criminalitatea etc.) iar pentru explicarea lor este nevoie de o perspectivă integratoare, transcendentă, care să înglobeze toate cele trei dimensiuni care explică fiinţa umană în toată complexitatea ei: biologie, psihologie (caracterul patologic) şi sociologie (caracterul deviant), deoarece numai în acest mod putem surprinde toate cauzele, influenţele, efectele care pot determina comportamentul adictiv, neputând face abstracţie de la nimic: adică nu putem minimaliza caracteristicile specifice individuale, dar nici restrânge caracteristicile de mediu, iar singura soluţie în acest sens este: un compromis.

 Se poate observa cu uşurinţă că este dificil şi aproape imposibil, din punctul meu de vedere să ”diseci” aceste concepte, fără să faci referire la celălalte, deoarece între ele există un soi de interdependenţă subtilă, ca un cerc vicios, un labirint, deoarece oriunde ai privi şi oriunde te-ai opri cu explicaţiile, ai vedea că te afli exact în acelaşi loc. De exemplu adicţia, dependenţa de ceva, cauzeză patologia, care mai departe contiună cu devianţa dar nu sunt separate deoarece există între ele un punct comun şi anume starea de anormalitate. Pe de altă parte şi patologia sau devianţa poate cauza fenomenul adicţiei, în cazul în care există o boală sau un factor genetic care ar predispune individul la acest sindrom, sau în cazul devianţei prin asocierea individului cu grupuri sau culturi care îl pot influenţa sau atrage în sfera adicţei cum ar fi: consumul de droguri, de alcool, gambling etc.

Un alt aspect important este afirmat de Rădulescu (2004: 78) care relaţionează conceptul de dependenţă (în cazul acesta, dependenţa de droguri) cu deteriorarea stării de sănătate ale oamenilor, factor de risc pentru apariţia bolii şi apoi cu alte probleme sociale printre care şi criminalitatea/infracţionalitatea, raţiunea acestei conexiuni rezidă în următoarea explicaţie: un consumator, dependent de droguri (sau orice alceva: alcool, gambling) va face orice este necesar pentru a-şi procura doza zlnică: de la acte de crimă până la prostituţie,  trafic de droguri care amplifică crima organizată a reţelelor mafiote; mai mult Oaklez S. Ray, afirmă că efectul consumului de droguri se răsfrânge asupra dimensiunilor comportamentului uman, asupra nivelului de: abstractizare, complexitate, învăţare şi motivaţie (pozitivă sau negativă).  Howard Becker, citat de Jean Bergeret (1982: 74) susţine că: ”toxicomanul, este considerat un deviant în raport cu efectele stigmatizării datorate reacţiei sociale”.

De asemenea potrivit studiilor referitoare la etiologia delincvenţei, este important de remarcat faptul că, alături de multiplele cauze ale producerii, drogurile şi alcoolul au un rol deosebit de important (Pieleanu, 1999: 25), mai mult criminologia îndeosebi a fost foarte interesată să cerceteze legătura care există între consumul a diferite substanţe (printre care şi alcool) şi devianţă.

Concluzii sintetice

Principalele concluzii care rezultă în urma acestui demers de cercetare sunt:
a) interdependenţa care există între conceptele de: adicţie, patologie şi devianţă, în sensul că este dificil să stabileşti unde şi când începe sau se termină una dintre acestea, fiecare putând determina pe fiecare: mai mult putem considera adicţia ca o monedă cu două feţe: o faţă fiind latura patologică a acesteia şi celalaltă fiind latura deviantă.
b) dependenţa/adicţia este asociată cu deteriorarea nu doar a stării de sănătate a individului ci şi a aspectelor sociale, adicţia transcede individul şi se manifestă la nivel de grup, comunitate, societate.  
c) adicţiile au un rol important în producerea devianţei întrucât pot determina producerea acesteia.
d) nu se poate explica fenomenul complex al adicţiilor dintr-o şi printr-o singură perspectivă, explicaţiile trebuie să derive cel puţin din cele 3 domenii ce explică fiinţa umană, ca fiinţă bio-psiho-socială şi anume: explicaţii biologie, psihologice şi sociale.




BIBLIOGRAFIE

Thackery E., Harris, M.  (2003) The Gale Enciclopedia of Mental Disorders, vol 1, Thomson Gale, United States of America.

Bergeret, J. (1982), „Toxicomanie et personalité”, Paris: Presses Universitaire de France.

Pieleanu, M.(1998), „Devianţă socială şi consumul de alcool în România anilor ’90”, Bucureşti: Trei.    

Valleur, M., Matysiak, J. (2008), „Patologiile excesului”, Bucureşti: Nemira.

Ray, O. S., Ksir, C. (1972), „Drugs, society and human behavior”, Saint Louis:The C.V. Mosby Company.      

Rădulescu, Piticariu, (1989), „Devianţă comportamentală şi boală psihică”, Bucureşti: Academia Republicană Socialistă Română.

Răşcanu, R., Zivari M. (2002), „Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog”, Bucureşti: Ars Docendi.

Rădulescu, S. M., Damboeanu, C. (2006), „Sociologia consumului şi abuzului de droguri”, Bucureşti: Lumina Lex.

Rădulescu, S. M., (2004), „Dicţionar selectiv: 100 de termeni cheie în domeniul patologiei sociale,     criminologiei şi sociologiei devianţei”, Bucureşti: Lumina Lex.

Rădulescu, S. M., (1999), „Devianţă, criminalitate şi patologie socială”, Bucureşti; Lumina Lex.



joi, 10 septembrie 2015

Fier

Acum
te las să pleci până la capăt
cum pleacă păsările în anotimpurile care tot încălzesc
înlăuntrul nostru

iar
eu rămân să trec gândurile dintr-o viață în alta
să mă nasc în fiecare dimineață târziu pe
lumina ce mai are încă un pic până să descompună
resturile de ceață îngropate sub piele

încă un pic până ca tu
să dai la o parte de pe umerii mei
ploaia
și-n visele tale să crescă alte gratii
altă închipuire
altă femeie


plângi și să cobori în pieptul meu ca pe
niște trepte articulate cu demoni
dând la o parte perdeaua de întuneric

și nu-ți pasă dacă mai sunt frumoasă sau nu
în fond frumusețea asta crește și-n locuri întunecate
și-n locuri reci
și uneori părăsite.



miercuri, 5 august 2015

Pacea

ești mai sus decât într-un tablou de Klimt
strălucind prin toți porii
ești un Quijote nou nouț
ai cele mai frumoase vise
care se zdrobesc de câte ori vine seara
dar știi că undeva adânc înlăuntrul tău
norii minții n-au nimic de-a face cu
liniștea care erupe

de aceea
nu-ți pasă dacă viața te-a făcut poet sau mecanic de mori de vânt,
o fi același lucru. Eu încă trăiesc absorbind universul și temerile lui
știind că tot ceea ce am de făcut este să iau pe
cineva în brațe când afară se întunecă
și căldura se pierde
căldura pe care încă o pot mirosi iarna în rochița roșie cu trandafiri.
Așa îmi amintesc fiecare vară
cu niște
vârfuri de plete roșii ascuțind sângele
pe oriunde am mers

nu cred că am găsit un loc mai curat
decât Cimititul Hajongard de pe strada Avram Iancu din Cluj,
acolo unde vara se rătăcește printre morminte
îmi amintesc că
odată am stat în fața unui cavou iar un om mi-a spus condolenațe
ba chiar s-a oferit să mătoare frunzele
odihnite acolo de câteva anotimpuri bune


marți, 4 august 2015

Untold

Câteodată visez
acele locuri albe,
rămășițele spitalelor în care veneam să privesc
cum viețile sunt salvate și ulterior părăsite
vedeam oameni triști, tăcuți
în gândurile lor și parcă toată lumea se termina fix în acea zi, nu mai era timp de rămas bun
sau de dragoste
poemele erau pictate cu sânge și se pierdeau
în patul uitării
răsfoiai fotografii și în fiecare duminică te duceai să aprinzi o lumânare pentru cei dragi

nimeni nu se poate sătura la infinit numai din bunătate
uneori ajungi să-ți pui mâinile în cap și să te mulțumești că muzica nu te-a ocolit
nici măcar cuvintele
sau greutățile vieții

totul este o epuizare de primă clasă
iar tu ești amorsat cu
îndurări și curaj să-ți tolerezi sufletul
înainte să închizi ochii

ceea ce am adunat e vânt ce trece prin tot omul și nimeni nu va ști
câte stele ni se plimbă sub haine când trupurile noastre ne strivesc
ca două rubine în delir
așa cum
fierul se topește în rugină
adulmecând regrete și întuneric 

așa cum orice urlet se strânge departe într-o galaxie a ploilor de vară infinite
și presimt că în curând nu o să putem trasa granițe între tandrețe
și înfiorare

frumusețea ca orice făptură supusă morții
are un loc tainic de stingere

The days of my humble human heart

dacă te-aș putea iubi până la capăt și  toate gândurile acestea topind mâinile tristeții  în timp ce ultima zăpadă de primăvară  începe să c...