Kunlun

caiete răsfoite,

poeme ale copilăriei, toate mi se întorc ca o lumină

care rezistă câtă vreme e noapte și întunericul stă închis în camera mea.

Nimeni nu umblă dimineața, nici măcar îngerul

care mi-a făcut conturul respirației

din iubirile plecate de pe pământ

în lumea lor obosită de furtuni,

de ploaie

și secetă.

Câteodată tot ce îmi rămâne după o zi lungă de vineri

este o durere cu care mă îmbrac și pășesc mai vie

decât pot să îndur

Voi fugi în lumea liberă,

și voi muri uitată de toți cei care mi-au promis dragoste.

Așa mă vor ține minte, ca o iubită cu

draperii lungi și strânse la mijloc. 

Picături mici de sânge, vor cădea în cafea

după ce vor trage în mine ca într-o fantomă cu sânge cald

dar eu voi simți totul.

Pământul ăsta miroase a promisiuni ieftine,

a oameni îngropați cu bănuți de aur

pe pleoape și instantanee ce-au prins artă veche de nerecuperat.

Oricum, ei nu mai au ce vedea

căci trupul lor crește tot mai sus și tot mai albastru.

Într-o zi

voi locui într-o singură durere

ce îmi va lumina fața ca atunci când pășesc în Samye Gompa cu tăplile acoperite de praf

numai să recunosc câtă blândețe

mai am de ispășit până să ajung o

Liushi San

sau o simplă apariție metaforică a unui cărăbuș ce hibernează

până la a patra primăvară.