ultimul poem nu se pune
îi spunea iubitului, dezvelindu-și ușor trupul catifelat
miroși a gem de cireșe bine coapte.
S-au rupt încălțările și-afară se rupe cerul.
Observi? Numai îndrăgostiții au chef să facă amor între limite,
afară, înlăuntru și întotdeauna
umărul stâng salivând într-o cameră de hotel
părăsit
endless love
dragul meu
mi-ai umezit ochii cu restul de ploaie
infinitul șade răbdător
buzele mele suferă.
Te trezești de pe o zi pe alta
că nu mai ceri nimic de la viață. Nu mai bagi în seamă nimic, oamenii
lunecă în tine
tu nu le reții decât excesul de feromoni. Și parcă nimic nu devine mai
controversat decât
o simplă stângere de mână. Faci cuvinte încrucișate
în parc. Îți aduci aminte că ai uitat să uzi florile și până să-ți dai
seama
ești un simplu mecanism care pleacă.
Câtă dragoste poți să înduri, cu ambele mâini
uscate de bătrânețe?
În primul rând mori,
apoi toată iubirea
te face înapoi tânăr.
Salut. Te stiu de ceva vreme, din reteaua lit, de unde vad c-ai evadat...Acolo ti am citit un poem scris de un poet autentic. Acum ti am descoperit acest blog si vad cu placere ca tu INCA scrii. Profund, matur, grav. Din august pana n mai, te am citit cu pofta.
RăspundețiȘtergereNu te rataci!
Mulțumesc frumos pentru citire. Îmi cer scuze fiindcă răspund cu așa mare întârziere. Poezia uneori vine, alteori nu. Am învățat s-o accept așa cum este, și s-o scriu așa cum sunt. Cu limitările mele. M-am retras de pe câteva site-uri pentru că uneori mi-e greu să țin pasul peste tot. Dar aici voi scrie până va mai rămâne ceva de scris.
RăspundețiȘtergere