Untold

Câteodată visez

acele locuri albe,

rămășițele spitalelor în care veneam să privesc

cum viețile sunt salvate și ulterior părăsite

vedeam oameni triști, tăcuți

în gândurile lor și parcă toată lumea se termina fix în acea zi, nu mai era timp de rămas bun

sau de dragoste

poemele erau pictate cu sânge și se pierdeau

în patul uitării

răsfoiai fotografii și în fiecare duminică te duceai să aprinzi o lumânare pentru cei dragi

nimeni nu se poate sătura la infinit numai din bunătate

uneori ajungi să-ți pui mâinile în cap și să te mulțumești că muzica nu te-a ocolit

nici măcar cuvintele

sau greutățile vieții

totul este o epuizare de primă clasă

iar tu ești amorsat cu

îndurări și curaj să-ți tolerezi sufletul

înainte să închizi ochii

ceea ce am adunat e vânt ce trece prin tot omul și nimeni nu va ști

câte stele ni se plimbă sub haine când trupurile noastre ne strivesc

ca două rubine în delir

așa cum

fierul se topește în rugină

adulmecând regrete și întuneric 

așa cum orice urlet se strânge departe într-o galaxie a ploilor de vară infinite

și presimt că în curând nu o să putem trasa granițe între tandrețe

și înfiorare

frumusețea ca orice făptură supusă morții

are un loc tainic de stingere