Problematica ştiinţifică abordată şi
scopul demersului de cercetare
Am ales să dezbat în cadrul acestei lucrări o temă controversată, zic eu, pentru universul cercetării şi anume: adicţiile: patologie sau devianţă? corelaţia între comportamente adictive şi comportamentele deviante. De ce este o temă controversată, deoarece din punctul meu de vedere părerile specialiştilor sunt împărţite, fiecare tinzând să explice un fenomen în funcţie de expertiza sa, dacă aparţine domeniului biologic sau psihologic, explicaţiile vor înclina bineînţeles spre sfera patologiei iar dacă specialiştii aparţin domeniului sociologic balanţa se va răsturna spre sfera devianţei sociale. În funcţie de sfera în care vom plasa acest fenomen va rezulta şi răspunsurile pentru această problemă socială. Cu alte cuvinte dacă vom considera adicţia ca fenomen patologic, ne vom raporta la acesta ca la o boală care trebuie prevenită și/sau eventual tratată, însă dacă vom considera adicţia ca fenomen deviant, ne vom raporta la aceasta ca la o crimă/infracţiune la adresa siguranţei şi ordinii sociale deci verdictul este sancţiunea, pedeapsa.
Din
punctul meu de vedere, este aprope imposibil să tratezi un fenomen atât de
vast, complicat şi complex precum sfera adicţiei cu o singură teorie, mai
degrabă ar trebui realizate teorii pe genuri şi apoi pe specii de adicţie, în
legătură cu variabile cheie: vârstă, statut socio-economic, aspecte
geo-demografice, culturale, aspecte ce ţin de norme, valori etc. (posibili factori de risc, pentru propagarea acestui flagel şi asocierea
lui cu tendinţe infracţionale). De aceea în efortul meu de a situa fenomenul
adicţiei undeva între patologie şi devianţă, va trebui să precizez care sunt
conceptele vehiculate în această zonă, conexiunea dintre ele, aspecte teoretice
ale acestor concepte şi nu în ultimul rând plasarea lor în contexte
socio-culturale, întrucât adicţia ca şi orice alt fenomen nu este un fenomen
izolat, într-un vaccum social ci este asemeni unei ”maladii” care şi-a gasit
gazda în societate ca ”organism social” (dacă facem referire la teoriile lui
Herbert Spencer despre societate) şi în individ (dacă îl privim ca pe o”celulă socială”).
Importanţa, relevanţa ştiinţifică,
actualitatea şi oportunitatea demersului de cercetare
Pentru a avea o viaţa plină de satisfacţii stabilim legături cu
ceilalţi din jurul nostru, deoarece lucrurile şi evenimentele, nu pot să
satisfacă nevoile de profunzime ale naturii umane şi asta nu pentru că
lucrurile sau evenimentele din jurul nostru ar fi neimportante (ele fiind chiar
recunoscute social pentru rolul lor: alimentele pentru nevoia de hrănire, jocul
de noroc pentru nevoia de amuzament, medicamentele pentru a ne ajuta să facem
faţă durerii sau să prevenim boli). Oricine foloseşte aceste lucruri în astfel
de scopuri, este văzut ca având o relaţie absolut normală şi sănătoasă cu
ceilalţi. În adicţe, însă, dependentul deviază de la funcţionarea normală a
lucrului şi dezvoltă o relaţie intensă, anormală cu acesta.
Aşadar alimentele,
jocul de noroc, drogurile etc. preiau pentru individ o nouă funcţie, sperând că
poate obţine din ele satisfacţie la nevoile pe care le are, nevoi care pot fi
doar satisfăcute în cadrul relaţiilor
apropiate cu ceilalţi.
Una dintre problemele sociale de mare amploare
cu care se confruntă societatea contemporană se referă la aşa numita: ”crimă
fără victime”. Cu alte cuvinte, fenomenul adicţiei se presupune că ar aduce
daune sociale (afectând buna funcţionare, relaţiile familiale şi sociale) doar
persoanelor implicate (consumatori de droguri, alcoolici, etc.). Dar adevărul
este că acest flagel, determină sănătatea a milioane de oameni, crescând nu
doar costurile socio-medicale ci şi amplificând alte probleme sociale precum
rata infracţionalităţii, rata şomajului etc. având deci multiple efecte pe
termen lung în domenii diferite precum cel: economic, juridic, criminologic,
medical (Rădulescu, 1999: 250). Potrivit lui Valleur şi Matysiak
(2008: 64), adicţia este o formă
de dependenţă covârşitoare, care otrăveşte viaţa, atunci când individul cade
pradă adicţiei, ştie că atitudinea lui este generatoare de probleme şi suferinţe, încercând astfel să
se oprească pentru a pune capăt acestei situaţii.
Cu alte
cuvine adicţia ce aparţine termenului mai larg al dependenţei, nu se răsfrânge
numai asupra celor ce suferă de acest ”SINDROM” (afectându-i negativ
funcţionarea bio-psiho-socială, ex: consumul de droguri ce provocacă dependenţa
de substanţa/substanţele chimice consumate pentru a produce efecte agreabile
căt şi pentru a evita durerea, dependenţa producând individului în cauză
modificări fizice şi psihice ireversibile) ci iese de sub carapacea
individuală, influenţând întrega comunitate: familie, prieteni, colegi de
serviciu.
Pe de-o parte adicţia ca şi
sindrom al ”bolii” bio-psiho-sociale (până nu demult bulimia şi anorexia erau
considerate boli psihice, azi aparţin sferei adicţiilor) se încadrează în
domeniul patologiei (pentru că este văzută ca o boală, are simptomatologie
specifică şi din acestă perspectivă necesită tratament) dar adicţia mai are o
faţă a monedei, şi anume latura deviantă, întrucât reprezintă o încălcare, o
abatere de la o cale, aceeptată în mod legitim de către toţi, cei cu
comportament adictiv fiind altfel decât majoritatea, cu potenţial criminogen şi
pentru care societatea face numeroase eforturi, de magnitudinea adevăratelor
”cruciade” (Rădulescu, Damboeanu, 2006: 205) de luptă morală împotriva
acestui fenomen şi de reintegrare în societate, concrerizată în: politici,
servicii, programe (de prevenţie şi de remediere), echipe interdisciplinare
etc.
Mulţi autori interesaţi în domeniul
sociologiei devianţei, asemeni lui Rădulescu (2006) se întrebă dacă
”dependenţa de droguri (ca adicţie concretă) este un fenomen ce poate fi
explicat direct sau este un epifenomen, în sensul că percepe explicarea unui
set multiplu de acţiuni şi conduite?”, mai mult acelaşi autor aduce în
cunoştinţă punctul de vedere al altor cercetători în domeniu şi anume: (lucru
ce ne interesează şi pe noi, în momentul de faţă) conexiunea subtilă între
adicţie şi tendinţe deviante, manifestate până în sfera criminologiei, în
ambele sensuri: adicţia ca şi cauză a devianţei sau devianţa ca şi cauză a
adicţiei (spre ex. consumatorii de heroină au fost asociaţi cu predispoziţia
spre infracţionalitate, în sensul procurării acestui drog, de vreme ce
consumatorii cronici de marijuana au fost antrenaţi în devianţa sexuală
asociată).
Încadrări paradigmatice, teorii
ştiinţifice relevante în domeniu şi precizări conceptuale
De două decenii încoace, cercetăriile în domeniul adicţiilor au crescut semnificativ, deoarece specialiştii îşi doresc să pot răspunde la întrebări precum: de ce oamenii consumă droguri?, în ce mod şi de ce consumul de droguri se transformă în abuz, respectiv dependenţă? Care este conexiunea între consum de droguri şi infracţionalitate etc. Dar până a ajunge la explicarea acestor lucruri trebuie să avem o retrospectivă a ceea ce s-a întreprins până acum, în domeniu de aspecte teoretice referitoare la adicţie.
Teorii biologice asupra adicţiei (din
sfera patologiei)
Explicatiile biologice se concentrează pe mecanismele genetice ale
organismului uman. Studiile au arătat că, în ceea ce priveşte consumul de
droguri, există diferenţe individuale: unii indivizi refuză să consume droguri
vreodată, alţii încearcă doar o singură dată, în timp ce alţii consumă în mod
regulat şi devin dependenţi de drogul respectiv ( Rădulescu, Damboeanu, 2006:182). Se pare că factorii genetici
influenţează mult adicţiile: consumul de alcool, droguri ilegale etc. Câteva
exemple relevante în acest sens se referă la faptul că rudele de gradul I, ale
alcoolicilor, au probabilitate mare de a deveni şi ei la rândul lor, alcoolici,
dezvoltând o tentaţie mai mare decât cei cu părinţi nonalcooloci, de asemenea
s-a demonstrat că gemenii monozigoţi (rezultaţi din aceeaşi celulă ou fecundată)
au mai mari şanse de a deveni alcoolici decât gemenii dizigoţi (rezulţaţi din 2
celule ou) deoarece au similarităţi mai mari din punct de vedere genetic.
Pickens şi Dance citaţi de Rădulescu şi Damboeanu (2006: 183) susţin că:
”nicio genă nu va cauza, în mod direct angajarea într-un comportament adictiv,
cum ar fi consumul de droguri”.
Genele nu acţionează singure ci
numai cu şi împreună cu factorii de mediu, care pot încuraja sau dimpotrivă,
ceea ce a lasat natura. De exemplu chiar dacă, un individ are inclinaţie
naturală, genetică spre adicţie, dacă factorii de mediu, prin disponibilitatea
drogurilor, familiei sau anturajului descurajează comportamentul adictiv,
dependenţa va exista doar în stare latentă şi nu se va mai manifesta niciodată.
Erich Goode, ”Drugs in American society” citat de Rădulescu, afirmă că: ”
moştenirea genetică asociată cu factorii de mediu şi de personalitate pot
produce un nivel semificativ de înalt al abuzului de droguri sau alcool”.
O altă explicaţie de tip biologic în
explicarea adicţiei se referă la ipoteza dezechilibrului
metabolic, ce potrivit lui Vincent Dole şi Marie Nzswander (citat de
acelaşi Rădulescu) dependenţii de heroină suferă de o boală, respectiv o
tulburare metabolică ca şi în cazul
bolnavilor de diabet, iar explicaţia este următoarea: din moment ce îşi
administrează droguri, organismul lor, tânjeşte după acele substanţe, similar modului
în care un diabetic este dependent de insulină. Deşi explicaţiile de natură
biologică sunt fundamentate ştiinţific, totuşi sunt insuficiente în a explica
comportamentul adictiv, de aceea vom invoca mai jos explicaţii din alte
domenii, cum ar fi: domeniul psihologic şi domeniul social.
Cele mai multe explicaţii din acest
domeniu, accentuează mecanismul de
reîntărire a conduitei celor care abuzează de droguri, dar sunt explicaţii
care accentuează tipul de personalitate a consumatorului dependent.
Mecanismul de reîntărire se referă la faptul că, în general oamenii
tind să maximizeze recompensele şi să minimalizeze sancţiunile primite, deci
continuă comportamentul adictiv pentru că se simt recompensaţi, un exemplu de
recompensă, este senzaţia de plăcere, euforie provocată de comportamnetul
adictiv, în cazul consumului de droguri, de unde rezultă ideea că: mecanismul
plăcerii, poate naşte o fixaţie puternică a comportamentului repetitiv (pe
scurt, totul se rezumă la schema următoare: Plăcere+Euforie= Reîntărire
pozitivă), dar din fericire există şi reversul monedei şi anume reîntărirea negativă, atunci când un
individ urmăreşte uşurarea durerilor, consumând droguri în acest scop (dacă
individul dependent din punct de vedere psihic de un drog, întrerupe
admistrarea lui, va resimţi disconfort şi durere, datorat sindromului de
abstinenţă (manifestându-se fenomenul de sevraj), acestea dispărând de îndată
ce individul îşi va administra o nouă doză. De obicei întărirea pozitivă este
asociată cu ratele înalte ale criminalităţii (individul, dependent fizic, care
caută plăcerea, se va angaja în acte deviante penal)
Explicaţiile ce accentuează
trăsăturile de personalitate, afimă că: există configuraţii de personalitate ce
determină comportamentul adictiv al indivizilor aşa numitele personalităţi
patologice, trăsăturile de personaliate asociate cu riscul la dependenţă sunt:
impulsiviatea, inhibare redusă, tulburări emoţionale, dificultăţi de adaptare (care
utilizează drogurile pentru a „evada” din realitatea cotidiană), stima de sine
scăzută (H. Kaplan citat de Rădulescu, 2006: 188). de aceea tind să se
angajeze în comportamente autodistructive precum conumul de droguri, alcool
etc.
Teorii sociologice asupra adicţiei
(din sfera devianţei sociale)
Spre deosebire de teoriile de mai
sus, care au pulsat asupra factorilor de natură individuală, utilizaţi în
explicarea comportamnetului adictiv, teoriile în domeniul sociologic caută
cauzele sau mai bine zis factorii structurali (de mediu), concretizaţi în
relaţii, condiţii sociale). Din această perspectivă, tot ce are legătură cu
fenomenul de dependenţă, inclusiv consumul de droguri, este considerat un
fenomen social, ce variază în funcţie de anumite variabile sociale, cum ar fi:
vârsta, statut social, cultură, stil de viaţă etc.
Trei paradigme sociologie de o importanță majoră sunt paradigma funcţionalistă, paradigma conflictualistă şi paradigma interacţionistă.
Trei paradigme sociologie de o importanță majoră sunt paradigma funcţionalistă, paradigma conflictualistă şi paradigma interacţionistă.
Paradigma funcţionalistă afirmă că:
devianţa reprezintă o violare normativă, ce perturbă funcţionaliatea sistemului
social, ameninţând: coeziunea socială şi solidaritate morală, consumul de
droguri fiind şi el un comportament deviant care afectează funcţionarea
socială.
Paradigma conflictualistă,
susţine că: nu există ordine socială între membrii societăţii, din cauza
conflictelor sociale, Parsons citat de Rădulescu şi Damboeanu (2006, p.206), a
aplicat în cazul adicţei, cum ar fi dependenţa de droguri, ideea e că dacă un
anumit drog este consumat de un grup ce reprezintă o ameninţare politică, în
mod automat acest consum tinde să devină interzis prin criminalizarea sa.
Paradigma interacţionistă, susţine
că: societatea, este alcătuită din indivizi, grupuri cu valori diferite, de
aceea conceptul de devianţă având caracter relativ, de exemplu: adicţia unui
dependent de morifină aflat în stadiul terminal al unei boli, nu este
considerată o devianţă în timp ce acelaşi drog atribuit unei persoane sănătoase
din punct de vedere medical, este considerat deviant.
O teorie sociologică care a făcut mare vălvă în spaţiul şi timpul în care a fost propusă, încă fiind de actualitate, este Teoria anomiei reprezentată de R.K.Merton, considerată a fi una dintre cele mai faimoase teorii cu privire la consumul de droguri (Rădulescu, Damboeanu, 2006: 193). Din această perspectivă, consmul de droguri (sau comportamentul adictiv aş zice eu) reprezintă ”eşecul conformităţii”, adică, indivizii care se sustrag în adicţie, de fapt, ei se sustrag mijloacelor legitime, legale de realizare a unui scop social. Societatea cere de la individ două lucruri :
1. să aleagă scopurile promovate de
aceasta, în vederea integrare sociale
2. să aleagă, respectiv să utilizeze
doar căi legitime, aprobate de societate în realizarea acestor scopuri.
Din păcate, în
societate totdeauna vor exista conflicte între scopuri şi mijloacele
considerate legitime, datorită faptului că însăşi societatea nu garantează
punerea la dispoziţia indivizilor a acestor căi instituţionalizate, unii se vor
simţi în afara lor şi astfel vor alege alte mijloace pentru realizarea
idealului social, de aici starea de anomie creează tentaţii puternice de
devianţă şi de încalcare a normelor, subliniind Rădulescu şi Damboeanu (2006: 194).
Printre cele mai
frecvente încălcări ale normei (cele mai obişnuite acte de devianţă) sunt şi
consumul de droguri, alcool şi alte comportamente relaţionate cu adicţia.
În acest caz
individul se adaptează sub imperiul comportamentului evaziv, de respingere a
scopurilor respectiv mijloacelor instituţionale (există patru opţiuni pentru
cei care au renunţat la conformare:
inivaţie, ritualism, evaziune/retragere şi rebeliune). În acestă categorie
aprtţin: alcoolicii, dependenţii de droguri.
E. Sutherland, realizează Teoria asocierii diferenţiale, care
în combinaţie cu teoriile behavioriste şi ale
învăţării sociale, susţine că asemeni oricărui comportament şi comportamentul
infracţional este învăţat în procesul de interacţiune, socializare secundară cu
persoane semnificative din anturajul individului, (întărită de mecanismele
recompensă-sancţiuni şi făcând aluzii la teoria costurilor şi beneficiilor),
cum se explică acest lucru? Foarte simplu, dacă un individ intră într-o
subcultură a consumatorilor de droguri, acesta va fi socializat în ”virtutea”
aspectului pozitiv asupra drogurilor şi mai devreme sau mai târziu va adopta şi
el acest comportament.
Conceptul de patologie: definiţii şi explicaţii
Adicţia este o dragoste patologică (şi aici intrăm în sfera de influenţă
a patologiei) şi de încredere, relaţionată cu ceva: obiect, eveniment etc. La
ce se referă acest lucru? Definim un lucru ca fiind patologic, atunci când
deviază (punct de întâlnire cu devianţa) de la sănătatea sau de la condiţia
normală. Atunci când descriem pe cineva ca fiind bolnav, spunem că acea
persoană s-a abătut de la ceea ce este considerat a fi ”normal”. În sens
restrăns, conceptul de patologie,
înseamnă aşadar ”anormal” şi prin urmare, adicţia este o relaţionare anormală
cu un obiect sau eveniment. În sens larg, patologia este o ramură a medicinei,
care se ocupă cu etiologia (cauzele), patogeneza (fenomenele, mecanismele
patolgice) de decurgere a bolii, mai precis cu simptomele (semnele) sau
grupului de simptome (sindroame) a bolii, precum şi urmările acestora asupra
organismului.
Boala influenţează în mod
negativ, munca şi conduitele normale ale indivizilor, deci orice boală poate fi
atribuită problemei devianţei, conformităţii şi controlului social (Rădulescu, 2004: 44). Parsons citat de Rădulescu (2004: 44) afirmă că:
„boala apare ca o conduită deviantă, iar sănătatea ca un tip de conduită
conformistă”, sănătatea echivalând cu starea normală, în timp ce
boala/patologia deviază de la această stare. Este important de precizat că boala
trebuie privită sub două aspecte: dimensiunea individuală şi cea socială
(Rădulescu, 2004: 46). Prima se referă la faptul că: întâi de toate este un
eveniment personal, localizat la nivelul percepţiilor şi simptomatologiei
individuale, devenind un eveniment social, în momentul în care devine vizibilă
pentru ceilalţi, lucru ce va afecta interacţiunea dintre cel bolnav şi
anturajul său. Numai dacă am considera adicţia ca o formă de boală, atunci
aceasta ar deveni legitimă ca şi devianţa, întrucât induvidul considerat
bolnav, este scutit de obligaţiile şi responsabilităţile pentru care acesta
trebuie să se conformeze (Rădulescu, 2004: 83).
Devianţa: concept, definiţii şi
explicaţii
Devianţa este definită ca fiind: o
abatere, de la normele, aşteptările grupului sau comunităţii, o acţiune
neobişnuită, iraţională, anormală determinată de: circumstanţe, condiţii şi
situaţii particulare, ce creează o situaţie de ilegitimitate, având ca şi
consecinţă majoră reacţia publicului (Rădulescu, 1999). Un individ
deviant este considerat o persoană: ”bizară”, ”excentrică”, chiar ”anormală”
care încalcă regulile, violează regulile obişnuite de conduită. Devianţa este
de două tipuri: pozitivă şi negativă; pe noi ne interesează devianţa negativă,
reprezentată de infracţiuni, în sfera căreia se încadrează şi toxicomania
(adică consumul de droguri şi alcool). De fapt, orice infracţiune este o formă
de devianţă penală (devianţa penală presupunând atât o acţiune ilegală cât şi
una deviantă, pe când infracţiunea/crima presupune violarea legii penale), deci
adicţiile sub nenumăratele ei forme ca: dependenţă de drogruri, alcoolism sunt
acţiuni de devianţă dacă manifestă consecinţe grave pentru societate şi astfel
se încadrează în sfera problematicii sociale (Rădulescu, 1999: 158).
Primii cercetători ce au adus
explicaţii ştiinţifice devianţei, puneau accentul pe aşa numita personalitate
”patologică” (se observă conexiunea devianţa-patologie), ce acorda individului
principalul rol în ceea ce priveşte producerea actelor deviante, de aici
concepţia că violarea nomelor sociale este realizată de indivizi deficienţi,
caracterizaţi prin tulburări de comportament şi de personalitate, drept pentru
care nu se pot adapta din punct de vedere social, comiţând astfel: acte
deviante şi antisociale. După Antoine Porot, citat de Rădulescu (Rădulescu,
Piticariu, 1989: 11), devianţa devine din fenomen psihologic unul social,
deoarece personalitatea anormală, patologică poate comite acte deviante în
raport cu normele sociale. Pieleanu (1998: 25), este de părere că: orice
societate, se confruntă cu stări criminogene precum: diferite aspecte de crimă
şi infracţionalitate, din punctul său de vedere, devianţa apare deoarece: ”nu
poate exista un sistem social, în care indvizii să nu se abată, mai mult sau
mai puţin de la normalitate. Ca noţiune sociologică, devianţa se distinge de
anormalitate (concept de natură psihopatologică) care vizează incapacitatea
individului, acceptată şi validată medical, de adaptare la cerinşele vieţii
sociale (Rădulescu, 2004: 83).
Adicţiile: patologie şi devianţă: o
perspectivă integratoare
Spre deosebire de concepţiile tradiţionaliste asupra comportamennului adictiv, cu caracter biologist şi psihologist ce localizau la nivelul individului cauzele pentru acest comportament, concepţiile structural-funcţionaliste ce aparţin domeniului sociologic, oferă o perspectivă holistică, ce localizează sursele acestui comportament, la nivelul structurilor sociale deficitare.
Teoriile sociologice privitoare la
comportamentul adictiv, au în vedere în special dimesiunea deviantă, a acestui
fenomen, deoarece tot ceea ce nu funcţionează în societate, este pasibil de
”intoxicarea” ei.
Important
de reţinut: nu putem separa fenomenul adicţiilor în toată complexitatea
sa (dependenţă de droguri, alcool sau orice altceva) de domeniul patologiei sau
sociologiei devianţei deoarece cauzele consumului de
droguri (ne putem referi şi la adicţie, în general) sunt obiective, adică vin
din contextul de viaţa al individului, din societate, şi nu neapărat tot ceea
ce vine din societate este bun (putem face referire şi la omul bun de la
natură, pe care societatea îl perverteşte, concepţia lui J. J. Rousseau). De
vreme ce motivaţiile pentru acelaşi comportamnet adictiv, sunt subiective, în
sensul că vin din interiorul individului, ca şi rezultat la ceea ce găseşte el
în afara contextului social, astfel se poate recurge la o încercare de evadare
din realitatea cotidiană, prin dezangajarea din rolul social atribuit de
societate, urmată aproape simultan de angajarea în comportamente cu caracter
deviant, ilicit.
Adicţiile, se situează undeva între
graniţa dintre târămul patologiei (de care se ocupă domeniul medical şi
psihologic) şi târămul devianţei (de care se ocupă, sociologiei devianţei,
criminalitatea etc.) iar pentru explicarea lor este nevoie de o perspectivă
integratoare, transcendentă, care să înglobeze toate cele trei dimensiuni care
explică fiinţa umană în toată complexitatea ei: biologie, psihologie
(caracterul patologic) şi sociologie (caracterul deviant), deoarece numai în
acest mod putem surprinde toate cauzele, influenţele, efectele care pot
determina comportamentul adictiv, neputând face abstracţie de la nimic: adică
nu putem minimaliza caracteristicile specifice individuale, dar nici restrânge
caracteristicile de mediu, iar singura soluţie în acest sens este: un
compromis.
Se poate
observa cu uşurinţă că este dificil şi aproape imposibil, din punctul meu de
vedere să ”diseci” aceste concepte, fără să faci referire la celălalte,
deoarece între ele există un soi de interdependenţă subtilă, ca un cerc vicios,
un labirint, deoarece oriunde ai privi şi oriunde te-ai opri cu explicaţiile,
ai vedea că te afli exact în acelaşi loc. De exemplu adicţia, dependenţa de
ceva, cauzeză patologia, care mai departe contiună cu devianţa dar nu sunt
separate deoarece există între ele un punct comun şi anume starea de
anormalitate. Pe de altă parte şi patologia sau devianţa poate cauza fenomenul
adicţiei, în cazul în care există o boală sau un factor genetic care ar
predispune individul la acest sindrom, sau în cazul devianţei prin asocierea
individului cu grupuri sau culturi care îl pot influenţa sau atrage în sfera
adicţei cum ar fi: consumul de droguri, de alcool, gambling etc.
Un alt aspect important este afirmat de Rădulescu (2004: 78) care relaţionează conceptul de dependenţă (în cazul acesta, dependenţa de droguri) cu deteriorarea stării de sănătate ale oamenilor, factor de risc pentru apariţia bolii şi apoi cu alte probleme sociale printre care şi criminalitatea/infracţionalitatea, raţiunea acestei conexiuni rezidă în următoarea explicaţie: un consumator, dependent de droguri (sau orice alceva: alcool, gambling) va face orice este necesar pentru a-şi procura doza zlnică: de la acte de crimă până la prostituţie, trafic de droguri care amplifică crima organizată a reţelelor mafiote; mai mult Oaklez S. Ray, afirmă că efectul consumului de droguri se răsfrânge asupra dimensiunilor comportamentului uman, asupra nivelului de: abstractizare, complexitate, învăţare şi motivaţie (pozitivă sau negativă). Howard Becker, citat de Jean Bergeret (1982: 74) susţine că: ”toxicomanul, este considerat un deviant în raport cu efectele stigmatizării datorate reacţiei sociale”.
De asemenea potrivit studiilor referitoare la etiologia delincvenţei, este important de remarcat faptul că, alături de multiplele cauze ale producerii, drogurile şi alcoolul au un rol deosebit de important (Pieleanu, 1999: 25), mai mult criminologia îndeosebi a fost foarte interesată să cerceteze legătura care există între consumul a diferite substanţe (printre care şi alcool) şi devianţă.
Concluzii sintetice
Principalele
concluzii care rezultă în urma acestui demers de cercetare sunt:
a) interdependenţa
care există între conceptele de: adicţie, patologie şi devianţă, în sensul că
este dificil să stabileşti unde şi când începe sau se termină una dintre
acestea, fiecare putând determina pe fiecare: mai mult putem considera adicţia
ca o monedă cu două feţe: o faţă fiind latura patologică a acesteia şi
celalaltă fiind latura deviantă.
b)
dependenţa/adicţia este asociată cu deteriorarea nu doar a stării de sănătate a
individului ci şi a aspectelor sociale, adicţia transcede individul şi se
manifestă la nivel de grup, comunitate, societate.
c) adicţiile au un
rol important în producerea devianţei întrucât pot determina producerea
acesteia.
d) nu se poate
explica fenomenul complex al adicţiilor dintr-o şi printr-o singură
perspectivă, explicaţiile trebuie să derive cel puţin din cele 3 domenii ce
explică fiinţa umană, ca fiinţă bio-psiho-socială şi anume: explicaţii
biologie, psihologice şi sociale.
BIBLIOGRAFIE
Thackery E., Harris, M. (2003) The Gale Enciclopedia of Mental Disorders, vol 1, Thomson Gale, United States of America.
Bergeret, J. (1982), „Toxicomanie et personalité”, Paris: Presses Universitaire de France.
Pieleanu, M.(1998), „Devianţă socială şi consumul de alcool în România anilor ’90”, Bucureşti: Trei.
Valleur, M.,
Matysiak, J. (2008), „Patologiile excesului”, Bucureşti: Nemira.
Ray, O. S., Ksir, C.
(1972), „Drugs, society and human behavior”, Saint Louis:The C.V. Mosby Company.
Rădulescu,
Piticariu, (1989), „Devianţă comportamentală şi boală psihică”, Bucureşti: Academia Republicană Socialistă Română.
Răşcanu, R., Zivari
M. (2002), „Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog”, Bucureşti: Ars Docendi.
Rădulescu, S. M., Damboeanu,
C. (2006), „Sociologia consumului şi abuzului de droguri”, Bucureşti: Lumina Lex.
Rădulescu, S. M., (2004),
„Dicţionar selectiv: 100 de termeni cheie în domeniul patologiei sociale, criminologiei şi sociologiei devianţei”, Bucureşti: Lumina Lex.
Rădulescu, S. M.,
(1999), „Devianţă, criminalitate şi patologie socială”, Bucureşti; Lumina Lex.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu