joi, 23 aprilie 2015

Ca un rău care trece

Ultima oară
când am dormit lângă tine
a fost ultima oară când am trăit cu adevărat
în carnea mea.
Puteam vedea mai departe,
unde ținuturile se desfac de oamenii lor și totul era ca o neîncetată desprindere.

Dincolo,
în lumea ta
praful se așează la început numai pe ceea ce este cel mai strălucitor
la prima vedere.

Tu veneai cu un surâs pe buze,
și părul îți era mai negru
decât se poate imagina
 într-o viață.

Pașii tăi din hol, aerul
cald după ce treceai
cu gust de pure strawberry
&transpirație vie.
Cărțile îți erau sigilate, nu îndrăzneam să despachetz nimic.
și habar n-aveam de ce posterul ăla creepy de pe tavan
mă făcea să plâng.

Dar adormeam cumva liniștită
că tu ești și atât îi datorezi lumii în care te-ai născut.
Că-ntotdeauna
noaptea se ascunde-n cămașa ta
în carouri uzate alb-negru
după 10 ani de purtat
în fum și baruri
care acum nu mai miroase a nimic, nici măcar a tine.

Acum am înțeles de ce în fiecare dimineață rămân singură
și nimic însorit nu-mi aduce nimic.
Acum am înțeles de ce sunt femeia cu suflet roșu,
în care se trăiește numai joi și numai o oră.

Dacă tu nu ești în gândul meu,
fă risipă de ploaie,
fă-mă să tremur în pantofi murdari, în timp
ce privesc șirul ploilor care cad
de când ai murit


din 96.



Kunlun

caiete răsfoite,
poeme ale copilăriei, toate mi se întorc ca o lumină
care rezistă câtă vreme e noapte și întunericul stă închis în camera mea.

Nimeni nu umblă dimineața, nici măcar îngerul
care mi-a făcut conturul respirației
din iubirile plecate de pe pământ
în lumea lor obosită de furtuni,
de ploaie
și secetă.

Câteodată tot ce îmi rămâne după o zi lungă de vineri
este o durere cu care mă îmbrac și pășesc mai vie
decât pot să îndur

Voi fugi în lumea liberă,
și voi muri uitată de toți cei care mi-au promis dragoste.
Așa mă vor ține minte, ca o iubită cu
draperii lungi și strânse la mijloc. 
Picături mici de sânge, vor cădea în cafea
după ce vor trage în mine ca într-o fantomă cu sânge cald
dar eu voi simți totul.

Pământul ăsta miroase a promisiuni ieftine,
a oameni îngropați cu bănuți de aur
pe pleoape și instantanee ce-au prins artă veche de nerecuperat.
Oricum, ei nu mai au ce vedea
căci trupul lor crește tot mai sus și tot mai albastru.

Într-o zi
voi locui într-o singură durere
ce îmi va lumina fața ca atunci când pășesc în Samye Gompa cu tăplile acoperite de praf
numai să recunosc câtă blândețe
mai am de ispășit până să ajung o
Liushi San

sau o simplă apariție metaforică a unui cărăbuș ce hibernează

până la a patra primăvară.


The days of my humble human heart

dacă te-aș putea iubi până la capăt și  toate gândurile acestea topind mâinile tristeții  în timp ce ultima zăpadă de primăvară  începe să c...