miercuri, 20 ianuarie 2016

Cochilie crăpată de vânt


"Ca şi marile opere, sentimentele adânci semnifică întotdeauna mai mult decât au conştiinţa că spun. Marile sentimente poartă în ele însele propriul lor univers, splendid sau mize­rabil. Un univers, adică o metafizică şi o atitudine a spiritului. Ele luminează cu pasiunea lor o lume exclusivă, în care îşi regăsesc propriul climat. Ceea ce e adevărat pentru sentimente specializate, va fi şi mai adevărat pentru emoţii, la baza lor atât de nedeterminate si totodată atît de confuze şi de „sigure", de îndepărtate şi de „prezente" ca acelea pe care ni le dă frumosul" Albert Camus

Ce-l face pe om să fie om? Faptul că are rațiune? că are capacitate de a-și ușura existența printr-o mulțime de invenții?, că poate iubi și că poate exprima acest lucru prin: artă: pictură, sculptură, poezie? Că este dornic de cunoaștere și că este capabil să lase ceva în urma lui?, ceva care bate la fel de abrupt ca inima lui. Nimic nu-l face pe om mai om decât capacitatea de a simți: de a transfera această lume în propriul lui suflet și de a o face să tremure. 

Am să vă spun o poveste a unui om invizibil pentru majoritatea oamenilor, pe vremea în care poezia se apropia de mine. Și vă mărturisesc un lucru: nu evitați oamenii care par respingători (la prima vedere), nu știți ce povești ascund și cât de adânc este sufletul lor. Cred că este cea mai impresionantă oprire care m-a zguduit.

Cluj, 2010, eram unul dintre oamenii care alergau cu 10 km/oră prin străzile Clujului, frig, era așa ianuarie de-mi înghețau vinele și sângele din ele și nu mă gândeam decât la cum să ajung la cantină și să-mi potolesc foamea. Să prind primul troleu, deja simțeam gustul de cartofi pai în gură și căldura care-mi scotea epiderma din amorțeală. 
Anticipam o stare de bine, și mă încălzeam cu acel gând. Apoi la fel cum se întâmplă evenimentele neașteptate, inevitabilul s-a produs. Am văzut un om. Eu care vedem sute de oameni zilnic. Dar nu orice om, un om care a transmis ceva. Un om a cărui tăcere m-a strigat. Stătea pe bancă și privea lumea. M-am oprit și l-am privit. M-am recunoscut ca unul dintre străinii din ochii lui și am hotărât să stau alături de el pentru câteva momente, să privim împreună. Mi-a mulțumit când i-am dat covrigii pe care nu-i măncasem. În timp ce rupea din ei, mi-a spus că a trecut o săptămână de când nu vorbise cu cineva. 
Vedeți domnișoară nimeni nu bagă în seamă oamenii străzii. S-a mirat că m-am așezat lângă el și mi-a povestit viața lui. A fost ca o trezire din amorțeală, brusc foamea și frigul erau primele lucruri pe care corpul meu le-a uitat fiindcă sufletul avea nevoie de o altă hrană și de o altă căldură, care depășea orice necesitate biologică. Din afară credeam că el ca și mine avea cea mai mare nevoie de hrană și căldură, greșit, avea nevoie să vorbească să fie ascultat. Mi-a povesit ce înseamnă raiul pentru el, și am aflat că în fiecare dimineață eu îi trăiesc paradisul fără s-o știu. Domnișoară, într-o noapte geroasă, am fost dus cu salvarea la spital, nu-mi amintesc decât că era atât de frig și oasele mă dureau; m-am trezit dimineața pe un pat și pe o pernă moale, era cald și am crezut că am murit. În ultimii mei ani, eram pentru prima oară fericit cu adevărat. Apoi, am ajuns înapoi în stradă, înapoi în infern. Îl ascultam și încercam să găsesc cu el o soluție precum un azil de noapte, dar mi-a spus că preferă să doarmă în stradă decât să meargă într-un asemenea loc, unde sunt alții asemenea lui care înceracă să-i fure bagajul în care își are totul. 
Mi-a mulțumit că am stat cu el și mi-a spus că niciodată un străin nu a făcut acest gest. Înainte să plec m-a întrebat 2 lucruri: dacă cred în imposbil și i-am răspuns că da. Cred că totul este posibil și el mi-a mărturisit că și el crede la fel, m-a bucurat. Apoi, m-a întrebat ceva ce nu am știu să-i răspund din prima: Domnișoară, în puteți spune în ce zi suntem? Eu, da, dar am realizat că de fapt și eu uitasem, parcă nu mai conta nimic, i-am zămbit și i-am răspuns AZI.
Am ajuns acasă zguduită, de viața acelui om și primul lucru pe care l-am făcut a fost să iau o bucată de hârtie și ceva de scris.  



Domnului V., un om pentru care orice zi este azi


M-a strigat tăcerea omului mut sub privirea trecătorilor. Am întors capul și m-am întors din drum, i-am dat mâncarea din geantă și el mi-a dat voce. Atunci am auzit cel de-al doilea strigăt. Mi-a spus că-și ține cuvintele-n bănci tăcute, cele care întotdeauna au răbdare; că mulți sunt lăsați să nu înțeleagă că-n creșterea lui și-a spart cochilia, că pentru el venele nu poartă doar sânge și că nu acest sânge îl face viu; că-i ține dragostea de foame și de frig și că într-o bună zi el va muri cald, tremurând în somnul lui fără de vise.

Cu domnul V. aveam cel puțin două lucruri în comun, amândoi credem în imposibil și niciunul nu știa în ce zi era.