Paper hearts

N-am nimic de adulmecat.

Pielea mi-e aspră, vinișoarele duc războiul acesta neînțeles al plecărilor. Te caut precum gândul care pornește într-o viteză a luminii, terifiat de sângele lui. O dată te-am cunoscut și de atunci te tot am

chiar dacă cerul se închide în fiecare noapte.

Nimic din ceea ce-i lumesc nu va trece peste marginile memoriei.

Mi-e dor de inima mea.

Viața m-a rupt ca pe-o pâine caldă și acum mă mestecă. 

Mi-e dor să iubesc cu mâinile zidind cercuri de întâlnire. Dar eu, un biet suflet care gonește înlăuntrul singurătății

nu mă pot desprinde de culoarea unui iubit absent. Nu pot înota fără să-mi pierd capul.   

Nu pot iubi fără să las

copacii să se ofilească într-o ploaie măruntă

în amintirea verii care m-a stins.

Am întunericul aproape când adorm.

Așa te aștept.

tu nu vei fi nicicând mai frumoasă decât acum

și simt

umbra ta ca un navigator peste mările care înaintează-n

gândul meu

 

tu ești iubita care se desprinde de valuri, de spume, de ape.

Atât de frumoasă încât mi-e teamă că dacă te-aș lua în brațe,

mi-aș îneca sufletul.

Când mă trezesc singur

șoaptele tale îmi răspund ca unui bun prieten.

Doamne, câtă iubire poți cuprinde-n palmele tale

netezind suflarea sfârșită a muribunzilor.

Doar tu-mi lași viața să rodească ca un pom neobosit în fiecare anotimp.

Dacă închid ochii te văd pășind ca într-o lume care s-a născut din coasta unui înger. 

Te cunosc atât de adânc precum întunericul își cunoaște

cicatricile în nopțile apăsătoare.

unul dintre lucrurile mele preferate despre viață

e atunci când închid ochii.

Lumea devine o renunțare.

Infinitul tulburând oceanul întunecat.

Ne substituim rosturile și în loc de ochii noștri închiși, o formă de visare se prinde-n viteză.

Cât trăim, viața întreagă ne este o coajă în care ne lăsăm inimile să plutească. Aerul din sânge, abandonul, întunecarea. Concepte pe care le intuim în mințile noastre răstignite într-un context mărginit. Locul meu este acolo unde munții cresc în adâncime, unde viața alunecă între o respirație și o închidere totală simțurilor. Poveri care construiesc limitările. Orizontul albastru cât vezi cu ochii. Te oprești. 

Rugăciunea ta n-a fost nicicând mai aproape de Dumnezeu.

această dragoste care crește

Zilele trec, se întind dincolo de colivii, de zmeii uriași.

Ne ștergem de lacrimi, ne udăm dragostea.

Cumva nici o lume nu are să încapă în toate hărțile care s-au rupt.

Trăim fiecare dimineață ca niște fluturi care tremură. O dragul meu, moartea lor e frumoasă,

când te gândești că-n atât de puțin timp

au zborul netulburat.

Alte mișcări în care lăsăm pierduți, inima continuă să bată.

Suntem întunericul în care Dumnezeu și-a deschis ochiul.

Ne privim aripile perfect întinse, în timp ce viața ne desface de temeri.

Suntem mărul care cade și face pământul să plângă.

Nu mai contează cât de rece s-a făcut afară. Cine privește peste fereastră când sângele transpiră sub piele. Suntem visul care se întâmplă și nimeni nu-și amintește

nimic.

Într-o zi voi ajunge în fața ta. Îți voi strânge toate cuvintele nespuse, tot ce ai apucat să gândești.