vineri, 27 ianuarie 2017

fotografie

Erai tânăr și visător. Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.
Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde, ca o picătură de soare îmblânzind
străzile pustii din oraș. Nimic rău în ochii tăi calzi,
nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol, cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă întărită prin legături metalice într-un moment care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții. Îmi amintesc că te rugai
singur pe drumul tău
ocolind cele mai comune cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur
nici îndoliat. Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul
unde răurile se opresc. Unde păsările se adună-n
liniște.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.
Pui capul pe o pernă care cade într-un vis
îmbrățișând lumină
și întuneric

iar eu
te visez cum uzi florile și zâmbești.
Nu spui nimic, ești desculț în zăpadă
îndurând frumusețea care

pălește-n gândul meu. 




duminică, 22 ianuarie 2017

anotimpuri lucide

când pun capul pe pernă
îmi desfac visele,
tu adormi pe-o parte
privind îngerul din fereastră.

m-ai spus că poezia nu ține de suflet
că noi nu avem nici har, nici lumină, nici întuneric destul ca să
pășim în ele ca-ntr-un templu vast,
cu aripi proaspăt ieșite din noroi.

umblăm tăcuți,
mâinile noastre făcute din rouă
și ceva ascuțit

să ne aducă aminte că nu suntem decât resturi
dintr-o visare


pieces heart

în această iarnă
voi lăsa frigul înlăuntru
șoaptele tale se vor face calde, aburind geamurile. Dacă te țin în brațe simt că încap în mine și dincolo de ziduri. Simt că pot merge pe vârfuri, când se lasă întunericul
n-am nicio teamă

toate aceste trăiri se nasc
din carne și din ceva ce nu putem intui doar din vârful buzelor.

Viața îmi este slăbiciune și vină și moarte.
O fantasmă a propriei mele iubiri. Adâncimea în care mă întorc
să adun pietre și să scufund orice vis tulburat
de neliniște.

Îmi umezesc sufletul în palmele tale.