E bine că te cunosc.
Înainte
să-mi închid ochii,
o fracțiune în care memoria se dezvelește
de vălul lăuntric din dorul ce își duce fiii acasă
de vălul lăuntric din dorul ce își duce fiii acasă
dintre
toți călătorii pe pământul uitării
tu
ești acea liniște care apare din nimic,
care
se ridică peste umbre, precum un înger
care
ține în mâna sa bucăți
din
sufletul meu nimicit
desfăcându-mi
cu grijă primele straturi de răni
care
s-au așezat peste viață
Glasul
tău îl port când mă opresc în întuneric
să
deschid ferestra către sfârșit,
către
toate căderile care mi-au rămas
să
le amestec în sângele meu.
Sunt
așa aproape de tine încât
nu
mai pot desluși între vis
și
ceea ce îmi întrece plăsmuirile fecunde,
nesupuse
nici unor legi.
Când
te privesc simt o căldură
care
ține să mă înece
în
întregime,
în
imensitatea unor așteptări fluide și coagulante. Ca un fluture
destrupat,
din care a mai rămas doar neputința din zbor.