Sunt aproape de
miezul vieții,
o zi ocrotind
sângele ce stă culcat,
cu inima deșartă
topind zăpada
cerului de pe urmă
de când te cunosc
mi-am lipsit
sufletul de paza îngerilor
am stat singură
construind valuri din
restul copilăriei
mele
tată,
ție încă nu ți-am
scris niciun poem,
din păcate glasul meu
îți sevește drept miez duce,
cu înțelesuri
adânci
uneori te văd și
când închid ochii,
și când lumina devine
șubredă
traversând culoarul
prelins dintre gânduri
și sigura dovadă a
existenței mele
este timpul ce m-a
scobit în goană
și m-a făcut femeie
departe de casa
mea.
Tată,
m-am făcut o
întindere peste mări,
și tu nu trebuie decât
să-ți întinzi mâna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu